Terorişti şi revoluţionari adevăraţi

In decembrie 1989 au murit oameni. 

Personal, cred mai mult in scenariul de aici  decat in povestea oficiala, 

dar de murit au murit si merita amintiti ca niste eroi.
Altii au iesit in strada, dar au fost reprimati violent. Merita respectati pentru curaj.

Dar e plina Romania de eroi ai Revolutiei in orase unde nu s-a intamplat nimic. 

Pana cand se misca Justitia, de unii merita oricand sa radem.

De faptele altora, merita sa ne amintim cu candoare.

—X se întorcea acasă în seara Revoluției, și l-au prins văjnicii apărători ai patriei din Neamț.

—Ce apărători?

—Patrulele locale. Revoluționarii. Că numai teroriștii umblă noaptea pe stradă.

—Da’ pe colegul tău de școala nu era, tot așa, să-l linșeze “patrulele”?

—Pe L.?

—Pe L.! Venea omul acasă pe bicicletă, și l-au oprit niște proști de ăștia cu concardă, “Apărătorii patriei”. Și au răscolit prin geanta și i-au găsit un spray Rexona. Vai, ce-a urmat! Că de unde are L. spray Rexona? Că e terorist, că s-a anunțat că sunt străini, și că au lucruri din străinătate. Și de tot să-l ia pe sus, că destabilizează țara cu un spray Rexona.

—Daa, vajnicii apărători ai orașului. Îmi amintesc că venise coloana de la uzine. În fruntea lor, Y, un individ din ciclul “fericiți cei săraci cu duhul”, avea un steag, cine știe de unde-l furase, și-l tot agita. În spatele lui, participanții la marș, trecuseră întâi pe la crâșmele din gară, și acum veneau pe multiple cărări către centrul orașului. Acum Y nu știa ce să facă: să meargă în continuare înaintea lor, ca măgarul înaintea turmei, sau să se ducă acasă, că se vedea că manifestanții sunt beți morți, nu trebuie teroriști să-i dea la o parte de pe stradă.

 —Noi făceam de paza la IJGCL, cum e acum Regia Apă-Canal, dar atunci îngloba mai multe. Și se spusese că s-au otravit apele, astfel încât ne cheamă șefu’ și ne spune să facem de pază la punctele termice, la centrale. Noi făceam cu schimbul: ieșeam din centrală, patrulam până la crâșma de peste drum, ne întorceam la post. Șefu’ venea și stătea pe la centrale, și numai îi vedea pe câte doi că pleacă: “Unde vă duceți?”— “În patrulare!”. Cum spuneam, patrulam până la crâșmă, după care veneam înapoi și raportam că totul este bine. 

Dar era un prost mai mare ca restul, pe post de inginer. Ăla s-a agitat tare, a făcut grafice și scheme de supraveghere. Când a vazut că ăștia îi dau cu flit, a început cu “vă dau afară”, și “uite-așa vă desfac contractul de munca”. Oamenii îl știau de prost, și l-au lăsat în pace, dar la un moment dat se umflă gluma, ăsta chiar îi alunga pe toți, nu mai avea cine întreține centralele. Era iarnă, trebuiau oameni la cazane. Și s-au plâns șefului cel mare, care numai a zis: „O fi el inginerul, dar angajarile le fac eu. Ia, toți oamenii înapoi la treabă, demitem inginerul”. Și l-a dat afara pe loc.

—Și voi v-ați întors la „patrulare”.

—Noi ne-am întors la patrulare.

—Și la mine în bloc, pe 21, aveam un moș pe scară, a venit șontic șontic la mine: “Domnu’ inginer, haideți să facem patrule să nu intre teroriști în scară.”—“Ce teroriști domle, lasă-mă în pace, eu am treabă.”. S-a dus moșu pe la toate apartamentele, s-a rugat de toata lumea, în final a mai ieșit un prost de pe la 2 și au făcut cu schimbul peste noapte, de pază la intrare în bloc. Dimineată, când să deschidem ușa, n-aveam cum ieși, că prostul adormise în ușă. Și am început să ne îmbulzim cu toții în ușă s-o deschidem, strigând: ”Teroriștii! Teroriștii”, doar s-o trezi Apărătorul. Aș! el dormea, n-avea nici o treabă. Dar ne pazea!

—Da’ pe mine nu erau să mă împuște în seara e Ajun? Că eram îmbrăcat în Moș Crăciun.

—Cum adică?

—Pai, fusesem la copii lu’ sora-mea, făcusem pe Moș Crăciunul. Și mă duceam spre frate-meu, să fiu și acolo, în costumul roș și tot tacâmul. Pun masca și dau să intru la frate-meu în bloc; se intra printr-un culoar mic, întunecat. Când colo, din dreapta de unde era intrarea către boxă, aud deodată: „Mâinile sus! Teroristule!” Era un pensionar îndesat acolo, în gaura către boxă, sub scări, dar cum nu vedea nimic, împungea așa cu un pușcoci (de unde l-o fi scos, nu știu), împungea pe unde i se părea că e fața „teroristului”. Problema e că eu aveam masca de Moș Crăciun, și când dădea cu pușca nu „se simțea. Eu pe de altă parte, nu știam ce-mi tot apasă pe mască, pentru că auzeam cuvintele, nu vedeam pe nimeni, dar totuși, simțeam că îmi împunge ceva acolo. El tot urla „teroristu’ teroristu!”, eu tot dădeam cu mâna în stânga și-n dreapta, și în final, ne-am tot pipăit și apropiat unul de altul ca ăia pe care îi vezi prin filme că se caută în ploaie să se pupe. Și la final, imaginează-ți dialogul:—„Ești terorist!—Ba nu, domle!—Dar atunci cine esti? —Mos Craciun!”

—Mie mi-a placut tata.

—Bunicul?

—Da, bunicul vostru. S-a uitat la televizor câteva minute, și au început ăia să tragă cu mitralierele.

—Cine?

—Ei cine? Teroriștii. Și bunic-tu se uită la ei și numai zice: „Ah, aștia nu-s adevărați. Uită-te la ăia din stradă: stau în picioare și se uită de unde se trage. Eu am fost în război, când trage unul cu mitraliera, nu mai rămâne nimeni în picioare. Ăștia nu-s (teroriști) adevărați.” A stins televizorul, și s-a dus să se culce.

Până la Siriu...

—Spune-mi o poveste

—Nu prea am povesti interesante in perioada asta
—Atunci mai vechi. Ai spus ca-mi vei povesti  de ce lipseste un an din povestile cu aniversarea casatoriei

—Nu lipseste, acum 3 ani am fost la Siriu.

—?

—La jumatatea distantei dintre Buzau si Brasov.

—Si de ce n-ai povestit?

—Nu m-am putut hotara de unde sa incep

—De ce? A fost asa de nasol?

—La Siriu? Nu. Până la Siriu…

—Ne-am hotarat in ultimul moment ca vom sarbatori x ani de la nunta in jurul Piatra Neamtului cand vom fi batrani si n-o sa avem chef de miscare…

—..Sau copii..

—Sau copii. Cautand alternative, Anca isi aduce aminte de Siriu. E-o cascada acolo, E-un viaduct in zona, e cazare avantajoasa… Hai! Uitandu-ne pe harta ne aducem aminte ca noi ne-am descurcat foarte bine cand am fost la mare de capul nostru luand-o pe drumuri judetene, si, ca urmare, n-are rost sa o luam pe traseul (european) Focsani-Buzau-Nehoiu-Nehoiasu-Siriu, ci putem taia pe niste DJuri marcate pe harta noastra. Mai ales ca Google Maps, intrebat, zicea si el la fel: e mult mai scurt drumul prin Focsani-Dumbraveni-Jitia-Bisoca-Marzalesti-Nehoiasu-Siriu.

Nu uita, povestea asta se intampla acum 3 ani. Dar ma indoiesc ca s-au schimbat multe, ca periodic aud pe-acolo ca s-a surpat cate un drum judetean.

In fine, am pornit: trecem de Focsani, ajungem in Dumbraveni, facem dreapta si parasim bunatate de europeana. Si mergem pe niste drumuri aproximativ plombate, facand misto de singurul vrancean de care auzisem, Mischie. N-are el bani de drumuri. Si in final, ajungem la Jitia, unde ne uitam in van dupa o semnalizare la stanga catre Bisoca-Manzalesti-Gura Teghii. Si la un moment dat se termina asfaltul.

—?

—Exact asa. Dam o curba, si se termina asfaltul, intr-un deal plin de pietris pe care ne aburcam cu Loganul, convinsi ca trebuie sa mai fie ceva dupa. Mai e doar Vintileasa dupa asta, ne spune o localnica. Si dupa aia nu mai e drum. Unde vreti sa ajungeti? Nu stia pe unde sunt Nehoiasu, Manzalesti… dar stia ca pentru Bisoca trebuie sa ne intoarcem pe la mijlocul Jitiei. Da’ de unde sunteti? -Din Piatra Neamt. -...Aha...

Si ne intoarcem, conform instructiunilor, la o exploatarea forestiera din mijlocul Jitiei, in a carei curte pustie intram, si ne oprim pe malul unui parau.

—Poftim?

—Da, era un parau acolo, si drumul nostru se opreste pe marginea lui. Incotro catre Bisoca? intrebam o fata. -Pai, prin parau. -Cu masina? -Pai, da, trece, ca are garda inalta, ne spune profesionist tipa, si se intoarce la manat capre.

—Si?

—Si am trecut. Am traversat apa, cumva incepand sa ne miroasa a ce urma. Nici un fel de stalp de directie. Localnicii, nu stiu cum ii nimeream, dar habar n-aveau ce-i dupa satul urmator. Macar harta era exacta:

—Catre Nehoiasu? Intrebam noi la iesirea din Jitia.

—Nu stiu maica.

—Dar macar Manzalesti?

—E pe undeva pe dincolo de deal.

—Bisoca?

—A, da! Urcati panta asta, si la manastire faceti la dreapta.

WTF?!? Se citea in ochii Ancai. De pe portiera ei inca picura apa

Bisoca… Daca Jitia se termina cu paraul, Bisoca a inceput cu o pata abrupta, la mijlocul careia am zis ca nu poate fi asta drumul si am oprit iar in poarta cuiva:

—Da, asta e drumul, ne spune o doamna. A fost el reparat (nu si asfaltat, marai eu) si era bun, dar apoi au inceput sa coboare astia cu lemne si au stricat drumul. Mergeti inainte, nu stiu spre Nehoiasu, dar asta e drumul care duce in Manzalesti.

Bun si asa, facem noi ambaland motorul. “4x4 Loganul asta”, chicotim, cand in sfarsit iesim la un platou, si ne oprim la o poza. Si mai mergem noi ce mergem pe drumuri neasfaltate, dar macar nu abrupte, ajungem si la Manzalesti. Pe harta figureaza un fel de intersectie, dar nu-mi aduc aminte de nimic in genul asta. Mergem in continuare catre Gura Teghii, fericiti de o mica bucata de asfalt si cele 2-3 masini care mai circula pe acolo. Civilizatie, ne spunem. Cred ca mai avem vreo 20 de km pana in Nehoiasu.

Intre timp se face seara. Mobilele se descarca de atata lipsa de semnal, iar incarcatorul de masina si-a gasit momentul sa nu functioneze. Ajungem la o intersectie si pentru ca habar nu aveam pe care drum de tara sa o luam, intrebam un bade cu caruta.

—Nehoiasu… Da. O luati pe drumul asta tot in inainte. O sa vedeti ca ajungeti la o cruce, si o sa se desparta spre dreapta, dar voi tineti drumul principal. Apoi mai mergeti si ajungeti la o casa alba; si acolo tineti stanga, nu va departati de drumul principal. Si o sa ajungeti la Nehoiasu, si de acolo dati de asfalt. Si vedeti semn catre Nehoiasu.

—Da’ cum e drumul?

—Dureros, mai zice badele, clatinand din cap.

            Noroc ca l-am intrebat pe omul ala, si mai important, noroc ca a stiut el drumul. Caci la un moment dat drumul judetean 203k ajunge intr-o exploatare forestiera. Iar cand zic padurari, vorbesc de aia cum erau o data: vagon de dormit in padure, TAFuri, tractoare, camioane de lemne, totul de o parte si de alta a unui drum forestier in toata regula.

—Mai aveti vreo 10 kilometri, ne spune un padurar din varful unui IFRON. Dar… e drum forestier asta. Nu stiu ce drum va arata pe harta, dar asta e impracticabil. Si-au mai rupt si altii masinile pe-aici, dar… cum credeti.

—Credem ca nu mai avem benzina sa o luam inapoi, marai eu catre Anca. Hai, mai sunt 10 kilometri. Drumuri forestiere am si la bunica. Cat de rau poate sa fie

            Măi şi când au început o data craterele, drum de ăla de şenile, cu bălţi noroioase! Mergem incet, imi zic eu cu incredere, si chiar atunci rotile se afunda in noroi si scutul masinii se înfinge vitejeste in niste pietre. Anca, da-te jos! Hai, Lori! Inainte, inapoi, inainte, inapoi. Loganul se opinteste si ne scoate din balta. Anca! Urca repede, ca cine stie ce creaturi mai sunt pe-aici!

—Si cum ati scapat?

—Mergand foarte incet! Am suit usor pe fiecare creasta, am mers cum ii vezi pe aia la televizor ca se catara pe dealuri cu 4x4-le. Era o bezna s-o tai cu cutitul. Din cand in cand ajungeam langa cate un camionagiu de lemne, care privea somnoros si incredul cum in spatele farurilor nebunilor care vin pe drumul ala este sigla Dacia. Incolo catre Nehoiasu?-Da, tot inainte.-Tot asa e drumul?-Mai rau.-Multumim! Demaram noi, simtind privirile incredule fixate pe spatele masinii. “Usor pe creasta asta, usor la vale pe aia, ai grija uite poti merge pe piatra aia, nu accelera ca drumul vireaza — Tu taci si roaga-te!”. Iar cand in sfarsit incepem sa speram ca totusi-totusi o putem scoate la capat mergand incet, in lumina farurilor apare un mistret, si noi ne amintim de toate povestile cu ursii din padurile patriei pe care, sa vezi masochism ironic, le spusesem noi parintilor cu o seara inainte.

Cand am ajuns la asfalt, apoi la Nehoiasu, apoi la benzinarie catre Nehoiu şi înapoi către Siriu, nu puteam crede. Plecasem dimineata din Piatra Neamt si la 10 seara noi intram pe poarta pensiunii. Tipa de acolo nu auzise de Bisoca, Manzalesti, Gura Teghii. Din punctul ei de vedere, era un singur drum, Buzau-Brasov.

—Si, in final, cum e Siriul?

—Siriu e o comuna in care te duci sa te relaxezi, si pe care o recomand mai ales bucurestenilor sătui de valea Prahovei. Ai un viaduct, si o cascaduta prost marcata si insuficient de inalta pentru a se justifica ajungerea acolo altfel decat prin scurta plimbare de unde lasati masina pana acolo (sa tot fie cativa kilometri de drum forestier drept pana la locul in care o tablie de lemn arata timid “catre cascada”). La intoarcerea pe europeana,  langa orasul Buzau, pe un drum judetean care atunci era impecabil, se ajunge la vulcanii noroiosi. Peisajul este impresionant prin aspectul selenar al locatiei, cladita incet incet in mii de ani. Vulcanii “per se” au maxim jumate de metru inaltime, dar cand la un moment dat un copil neatent a calcat intr-unul dintre ei, s-a scufundat foarte repede in fractiunea de secunda pana au sarit al lui sa-l scoata. Ceva mai incolo de locul unde bulbuceste se gaseste peisajul selenar realizat de-a lungul timpului de vulcani care, intre timp, s-au stins. Intr-adevar un obiectiv de vazut, macar o data.

7 ani de la nunta

Dupa 7 ani de la nunta, inca tinem cu dintii de traditia de a pleca undeva singuri de ziua noastra. Daca din ratiuni de Razvan la 6 luni,  anul trecut am mers langa Piatra Neamt la pensiunea Balad’or —nu am facut un post separat, am sa bag in comments-uri cateva impresii—, anul asta l-am "parcat" la bunici, si am plecat spre Hunedoara.

Piatra Neamt-Cheile Bicazului-Gheorghieni-Praid-Sovata (in continuare recomand ca acest drum sa fie facut noaptea; trafic putin-spre-deloc, mai ales prin serpentine). Spre Balauseri, si de acolo pe DJ142 catre Tarnaveni (drum peticit; fara gauri, dar valurit). De la Tarnaveni direct spre Blaj, pe un drum judetean refacut si foarte bun (DJ 107D pana la Adamus, si apoi DJ 107 pana-n Blaj). N-am avut timp de Blaj, care mi s-a parut un orasel cochet si in care speram ca ma plimb un pic la intoarcere. Drum national pana-n Teius, si apoi european pana la Alba Iulia.

« Cealalta capitala» dupa cum scrie pe brandul turistic m-a surprins placut. Ceva din aerisirea Bacaului (comparativ cu Iasiul), in care se simte ceva din curatenia nemteasca. Nu pot judeca traficul, fiindca am ajuns duminica, dar aspectul general al orasului (recunosc, vazut din masina), modul in care sunt promovate obiectivele turistice, curatenia, mi-au placut foarte mult. Inainte sa ajung ma uitam lung la pretentiile Albei Iulia de a fi capitala regionala, dupa ce am vazut-o am inteles de ce crede ca are o sansa. 

Desigur, punctul principal este cetatea Alba Carolina, refacuta, si gazda constanta a mai multor evenimente etno-folclorice. Inca se lucreaza la intarituri (cetatea are mai multe randuri de ziduri, prin care sunt amenajate pietonale) dar si fara sa vezi toate muzeele pe care le gazduieste, simpla plimbare prin cetate e interesanta, mai ales pentru cineva obisnuit cu alte stiluri de cetati si palate.

Mai departe: Alba Iulia-Sebes-intrat pe autostrada langa Orastie-iesit langa Deva dupa ce, la un moment dat, trebuie sa faci o curba in U pe mijlocul strazii. Unde nu-i Autostrada, e Europeana, cu diferite limitari si ocolisuri datorate lucrului la A1, dar se circula bine. Cum intri in Deva dinspre Autostrada, destul de repede dai de parcarea Telefericului catre cetate.

CetateaDevei este simultan superba si dezamagitoare: celor din Piatra Neamt le va fi usor: imaginati-va o cetate in varful Pietricicai, intr-o zona unde nu sunt dealuri asa de aproape. Astfel din cetate vezi pana foarte departe, si rolul ei de bastion militar devine foarte evident (in prezent se vede superb orasul Deva, pe care nu l-am vizitat, dar care «de sus» mi-a adus cumva aminte de Brasov).  Inauntru seamana cu Cetatea Neamtului inainte de restaurare, dar lucrurile bune se opresc aici, pentru ca traseul turistilor porneste de la teleferic, si se opreste brusc chiar la intrarea in «curtea interioara». 


Nu ai voie sa vizitezi cetatea propriu-zisa. E adevarat, «interdictia» este o portita de lemn care poate fi foarte usor impinsa, permitand accesul inauntru, iar odata ajuns inauntru se poate iesi pe zidul «opus» Devei, se poate «baga nasul» prin cateva resturi de cladiri, nu stiu, se pot face poze cu cea mai ramas din cetate. Noi am ajuns duminica si nu ne-a oprit nimeni, dar daca ajungeam intr-o zi cand erau muncitori acolo? Ma uitam de pe margine la ce frumoase sunt zidurile de vis-a-vis? Faceam poze cu tablita «Atentie, sunt vipere ?»

Monumentul a fost in reabilitare pana in 2008, cand s-au terminat fondurile. Nu ma pot opri sa ma gandesc ca, decat sa fi dat banii pe telefericul ala si pe sustinut pasarela pentru turisti, mai degraba reabilitau vreun drum de acces/carare si lasau sa se intre in cetate pe aceeasi poarta pe care se intra si pe vremuri. Cetatea Devei nu este de ocolit, si merita vizitata. Ar mai fi locuri in Deva la care nu am ajuns, dar nu pot recomanda o sedere in Deva doar pentru a vedea cetatea si unul/doua muzee, decat daca aveti mai mult timp de o vizita in zona (imi place ideea de Aqualand Deva :). Spre comparatie, ai ce face la Cetatea Neamtului, si aveai si inainte de restaurare (te invarteai prin cetate, te plimbai pe pasarela, te relaxai in paduricea aia).

Deva-Hunedoara-cazare la motel Cincis, deasupra lacului cu acelasi nume, o priveliste superba. Camerele sunt mai mici decat ma asteptam, dar suficiente. Piscina dementiala, aflata la inaltime, neincalzita, dar mi s-a parut ca se incalzeste singura foarte repede. Servire ireprosabila si rapida. Daca ajungeti in zona, Anca va recomanda papanasii si frigaruile de creveti :P

Castelul Corvinilor (sau Huniarzilor, cum este mai cunoscut in zona) este la periferia orasului Hunedoara, si este pe cat de frumos il arata imaginile. Cred ca as tot sta si m-as uita la el din toate unghiurile.

Castelul Huniarzilor nu este Peles, sa fie bogat ornat pe dinauntru; daca ati vazut filme istorice romanesti cu sali in care exista doar tronul, o masa, si o blana pe perete, atunci va puteti imagina peisajul interior. Ca sa fiu sincer, m-a dezamagit putin lipsa acestor elemente de decor spartane: intri intr-o camera (sa zicem, a Domnitelor), si e goala. Nu vroiam sa vad oale de noapte sau ceva, dar un pat, un scaun, un dulapior ceva… chiar daca sunt vizibil facute din lemn de secol 21, dar sa fie acolo. Sala de baie: goala, o camera de trecere cimentata intre alte doua sali. Sala armurierilor: goala. 
S-a investit mult in prezentarea camerelor de tortura (cu manechine spanzurate si efecte sonore) dar mi se pare ca s-a uitat chestia asta banala. E adevarat, pe ici pe acolo, in unele camere, s-au amenajat mici sali cu exponate (monede, ceramica): dar in sala etichetata «Dormitorul lui Matei Corvin» nu cred ca avea ce cauta un muzeu in care sa vad diferitele table (sigle) ale breslelor. Repet, astea sunt « nit-pick-ing », cum spune englezul (in aceeasi categorie: trebuie sa fii atent cum faci unele poze, ca vis-a-vis sunt ruinele unui combinat, si iti ies niste poze de toata jena).

Castelul e frumos, este de vizitat si mi s-a parut un loc foarte fain de vazut la aniversarea casatoriei (luand in calcul existenta lui Razvan). M-a surprins placut faptul ca poti descarca o aplicatie de iOS/Android (contra-cost) si sa ai ghid la purtator; chiar si fara aplicatie, panourile sunt suficient de informative. Daca ajungeti acolo, nu va lasati ispititi de primele camere pe care le puteti vizita, imediat sub turnul de intrare: sunt camerele de tortura, si sunt foarte bine realizate. Ma gandesc ca merita sa intrati in castel fara a avea aceasta prima impresie :)

Ce-ar mai fi in zona: orasul Hunedoara este interesant: parca atunci cand s-au amestecat culorile pentru varuit cladirile, nu s-au amestecat cu alb, ci cu un alb minier, usor spre gri. Astea fiind spuse, este un oras care incearca sa fie frumos prin verdeata, pomi o si o atmosfera de curatenie. Ma asteptam sa fie un fel de Falticeni, mai ales cu decaderea industriei din zona, dar m-a surprins placut. Are si Hunedoara periferia ei, mai ales ca marginea orasului este peste dealuri si exista ruine industriale (si Hunedoara are un cartier cu astfel de „bijuterii arhitectonice”. Dar e un oras care, cum spuneam, m-a surprins placut, si imi pare rau ca ploaia torentiala m-a oprit sa-l parcurg mai pe indeletein amanuntime.

Mai departe: Hunedoara-Hateg, pe un drum (DJ 687A) foarte bun, printre dealuri, care mi-a amintit de drumul catre vulcanii noroiosi. Popas la Manastirea Prislop (drumul pana acolo e destul de ingust, dar asfaltat mare parte). Era o zi de marti, fara vreo sarbatoare anume, dar parcarea din fata era aglomerata, si era o multime de lume la mormantul parintelui Arsenie Boca, cu o multime de ghivece. Manastirea este mai mare decat Bistrita, dar biserica propriu zisa este mai mica (se viziteaza doar in perioada slujbei de seara, dupa ora 18, in rest e in renovare). Cum se vede si din poze, e foarte frumos plasata intre munti, iar toate chiliile de la „cararea principala” aveau flori.

Inapoi catre Hateg, un oras destul de dichisit acolo unde scrie drum european si destul de banal in rest; daca vii (ca noi) dinspre Hunedoara pe drumul judetean, nu vezi nici un indicator catre vreo directie. E-un fel de Buhusi in sensul de preponderent case-, dar fara sa emane saracie. Probabil ca o comparatie mai buna ar fi Blaj-ul, dar fara sa aiba acel je-ne-c'est-quoi care sa-ma faca sa-mi para rau ca n-am avut timp sa stau un pic.

Inapoi pe Europeana, si catre Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.

A fost surpriza iesirii. Daca te pregatesti un pic, stii cum arata Deva, vezi imagini din Alba Iulia, stii ca va fi frumos Castelul Huniarzilor. La Sarmisegetusa ajungi asteptandu-te sa vezi niste bolovani si pleci „simtind” istorie. Mai ales daca esti, ca noi, fan al jocului Caesar 3, „vezi” cum ti se ridica in fata ochilor templul, iti imaginezi usor amfiteatrul, iti e usor sa construiesti imaginea forumului. In celelalte cetati vizitate „admiri”, aici iti „imaginezi” cum poate sa fi aratat marea intersectie a drumurilor din fata forumului (acum marginit de padurice), te uiti la ruinele caselor si iti creezi in gand structura, iar panourile informative, mai ales cele cu imagini, sunt o idee excelenta. 
Se poate servi masa la restaurantele din fata (dar intrebati in ambele parti cat dureaza: aceeasi ciorba era oferita in jumatate de ora in aglomeratul restaurant din stanga, respectiv in cinci minute in mai liberul din dreapta). Mi-a parut rau ca nu am avut timp sa mergem si la fosta cetate a lui Decebal, aflata in munti si nici restul cetatilor dacice din zona, toate in patrimoniul UNESCO. Banuiesc ca nu este un traseu «comod» (la Ulpia Traiana am tras dreapta de pe Europeana si am intrat in ruine), dar as zice ca sunt locuri pe care ar trebui sa le vada macar o data orice roman.

Inapoi la Piatra Neamt, via Calan, Simeria Veche si Sebes (cu mentiunea ca iar nu mergea semaforul de la mareata intersectie de aici dintre Europene, desi era zi de marti-deci-de-munca), cu o tentativa de a vedea Castelul Bethlen-Haller din Cetatea de Balta (care nu se viziteaza decat, se spune aici , cu rezervare prealabila la Jidvei).

Si gata. 7 ani de la nunta, sarbatoriti in 3 zile superbe.

Campanie cinstita anti-eutanasiere

A mai murit un copil muscat de maidanezi

De-ale parintilor de 1 an

—Merge singur ?

—Da, cam ca pinguinul, dar da.

—Are cateva cuvinte pe care le rosteste ?

—"Mama", "Ta!" (asta fiind eu), "Apa", "Papa", "Caua" (asta fiind calculatorul)

—Fraze alcatuieste ?

—Cam lipsesc verbe.

—Ma refer in legea lui, acolo…

—A, da, bombane la jucarii, cearta unele obiecte, dar doar in vocale.

*

**

—Cel mai fain este ca a inceput sa se joace cu alti copii.

—Tu ai alti copii cu care sa se joace. La mine sunt singurul din jur, iar din grupul meu de prieteni niciunul nu face copii.

—Pai, nu se apropie de vreo varsta limita ?

—Ba da. Dar stii cum e, unii se prind prea tarziu. Sa vezi tu ca al doilea copil al meu o sa aiba gradinita sa se joace, in timp ce asta…

*

**

—Auzi, nu vrei tu buchetul asta de flori ?

—Dar ce are daca iti ramane tie ?

—Mi-l ciufuleste copilu’. De cand e stabil pe picioare toate florile le-am pus cat mai sus pe mobila, ca altfel trebuie sa stau tot timpul dupa el sa nu le bage in gura. Mai ales astea colorate il atrag, si are o viteza la a baga lucruri in gura, parca a fi nemancat de-o saptamana.

*

**

—Ce bine e de tine ca ai copil sanatos. Al meu s-a imbolnavit atat de des incat la un moment dat incepea sa planga cand il puneam in masina, credea ca il duc la doctor. Si inca nu a inghitit nimic, doar raceli peste raceli. Dar nici nu-ti trebuie mai mult, crede-ma, sa-l vezi cum nu poate dormi noaptea de muci. Si cand era mic parca era mai bine, că... nu stiu, cred ca o parte din el  ca isi imagina ca asa ar trebui sa respire, mai infundat, mai pe gura. Dar de cand s-a facut mare, intelege ca ceva nu e bine, si plange.

*

**

—De ce folosesti lapte praf de 10 luni, daca ai copil de un an?

—Am fost ieri sa caut altceva si m-am intors neom. Am avut Humana junior, dar mi s-a intors mie stomacul pe dos cand am vazut cat de dulce e. M-am apucat sa verific nivelul din zahat din alte cateva cutii, e similar. Am zis ca iau faimosul Nan, dar cand m-am uitat pe spate, contine taurina. De ce ai vrea sa-i dai unui bebelus elementul principal din RedBull ??

—Taurina este continuta natural in laptele matern.

—Da?? Nu stiam.... Vorba ceea, Google te ajuta dar nu te face mai destept.

—Oo, nu vrei sa stii ce apare sus de tot in raspunsurile Google despre taurina.

—Oricum, ma gandesc ca nu-i sintetizata natural.

—Daca citesti ce scrie pe spatele cutiilor de lapte praf, cate de acolo ti se par naturale ?

*

**

—Si, cum e cu sexul cand ai bebelus?

—Cum sa fie… original.

—E plin netul de povesti cu copii intrati peste parint in timpul… lucrului la un fratior.

—Intamplator tocmai mi-a povestit un prieten o faza: era el cu sotia acasa, copilul de un an si-un pic dormea in cealalta camera. Trec astia la treaba, cand colo se deschide usa camerei si navaleste bebelusul. Astia dau se se acopere, ma intelegi, dar bebelusul nu a avut nici o treaba cu ei: s-a dus glont la calculator, si a inceput sa se joace la tastatura.