Până la Siriu...

—Spune-mi o poveste

—Nu prea am povesti interesante in perioada asta
—Atunci mai vechi. Ai spus ca-mi vei povesti  de ce lipseste un an din povestile cu aniversarea casatoriei

—Nu lipseste, acum 3 ani am fost la Siriu.

—?

—La jumatatea distantei dintre Buzau si Brasov.

—Si de ce n-ai povestit?

—Nu m-am putut hotara de unde sa incep

—De ce? A fost asa de nasol?

—La Siriu? Nu. Până la Siriu…

—Ne-am hotarat in ultimul moment ca vom sarbatori x ani de la nunta in jurul Piatra Neamtului cand vom fi batrani si n-o sa avem chef de miscare…

—..Sau copii..

—Sau copii. Cautand alternative, Anca isi aduce aminte de Siriu. E-o cascada acolo, E-un viaduct in zona, e cazare avantajoasa… Hai! Uitandu-ne pe harta ne aducem aminte ca noi ne-am descurcat foarte bine cand am fost la mare de capul nostru luand-o pe drumuri judetene, si, ca urmare, n-are rost sa o luam pe traseul (european) Focsani-Buzau-Nehoiu-Nehoiasu-Siriu, ci putem taia pe niste DJuri marcate pe harta noastra. Mai ales ca Google Maps, intrebat, zicea si el la fel: e mult mai scurt drumul prin Focsani-Dumbraveni-Jitia-Bisoca-Marzalesti-Nehoiasu-Siriu.

Nu uita, povestea asta se intampla acum 3 ani. Dar ma indoiesc ca s-au schimbat multe, ca periodic aud pe-acolo ca s-a surpat cate un drum judetean.

In fine, am pornit: trecem de Focsani, ajungem in Dumbraveni, facem dreapta si parasim bunatate de europeana. Si mergem pe niste drumuri aproximativ plombate, facand misto de singurul vrancean de care auzisem, Mischie. N-are el bani de drumuri. Si in final, ajungem la Jitia, unde ne uitam in van dupa o semnalizare la stanga catre Bisoca-Manzalesti-Gura Teghii. Si la un moment dat se termina asfaltul.

—?

—Exact asa. Dam o curba, si se termina asfaltul, intr-un deal plin de pietris pe care ne aburcam cu Loganul, convinsi ca trebuie sa mai fie ceva dupa. Mai e doar Vintileasa dupa asta, ne spune o localnica. Si dupa aia nu mai e drum. Unde vreti sa ajungeti? Nu stia pe unde sunt Nehoiasu, Manzalesti… dar stia ca pentru Bisoca trebuie sa ne intoarcem pe la mijlocul Jitiei. Da’ de unde sunteti? -Din Piatra Neamt. -...Aha...

Si ne intoarcem, conform instructiunilor, la o exploatarea forestiera din mijlocul Jitiei, in a carei curte pustie intram, si ne oprim pe malul unui parau.

—Poftim?

—Da, era un parau acolo, si drumul nostru se opreste pe marginea lui. Incotro catre Bisoca? intrebam o fata. -Pai, prin parau. -Cu masina? -Pai, da, trece, ca are garda inalta, ne spune profesionist tipa, si se intoarce la manat capre.

—Si?

—Si am trecut. Am traversat apa, cumva incepand sa ne miroasa a ce urma. Nici un fel de stalp de directie. Localnicii, nu stiu cum ii nimeream, dar habar n-aveau ce-i dupa satul urmator. Macar harta era exacta:

—Catre Nehoiasu? Intrebam noi la iesirea din Jitia.

—Nu stiu maica.

—Dar macar Manzalesti?

—E pe undeva pe dincolo de deal.

—Bisoca?

—A, da! Urcati panta asta, si la manastire faceti la dreapta.

WTF?!? Se citea in ochii Ancai. De pe portiera ei inca picura apa

Bisoca… Daca Jitia se termina cu paraul, Bisoca a inceput cu o pata abrupta, la mijlocul careia am zis ca nu poate fi asta drumul si am oprit iar in poarta cuiva:

—Da, asta e drumul, ne spune o doamna. A fost el reparat (nu si asfaltat, marai eu) si era bun, dar apoi au inceput sa coboare astia cu lemne si au stricat drumul. Mergeti inainte, nu stiu spre Nehoiasu, dar asta e drumul care duce in Manzalesti.

Bun si asa, facem noi ambaland motorul. “4x4 Loganul asta”, chicotim, cand in sfarsit iesim la un platou, si ne oprim la o poza. Si mai mergem noi ce mergem pe drumuri neasfaltate, dar macar nu abrupte, ajungem si la Manzalesti. Pe harta figureaza un fel de intersectie, dar nu-mi aduc aminte de nimic in genul asta. Mergem in continuare catre Gura Teghii, fericiti de o mica bucata de asfalt si cele 2-3 masini care mai circula pe acolo. Civilizatie, ne spunem. Cred ca mai avem vreo 20 de km pana in Nehoiasu.

Intre timp se face seara. Mobilele se descarca de atata lipsa de semnal, iar incarcatorul de masina si-a gasit momentul sa nu functioneze. Ajungem la o intersectie si pentru ca habar nu aveam pe care drum de tara sa o luam, intrebam un bade cu caruta.

—Nehoiasu… Da. O luati pe drumul asta tot in inainte. O sa vedeti ca ajungeti la o cruce, si o sa se desparta spre dreapta, dar voi tineti drumul principal. Apoi mai mergeti si ajungeti la o casa alba; si acolo tineti stanga, nu va departati de drumul principal. Si o sa ajungeti la Nehoiasu, si de acolo dati de asfalt. Si vedeti semn catre Nehoiasu.

—Da’ cum e drumul?

—Dureros, mai zice badele, clatinand din cap.

            Noroc ca l-am intrebat pe omul ala, si mai important, noroc ca a stiut el drumul. Caci la un moment dat drumul judetean 203k ajunge intr-o exploatare forestiera. Iar cand zic padurari, vorbesc de aia cum erau o data: vagon de dormit in padure, TAFuri, tractoare, camioane de lemne, totul de o parte si de alta a unui drum forestier in toata regula.

—Mai aveti vreo 10 kilometri, ne spune un padurar din varful unui IFRON. Dar… e drum forestier asta. Nu stiu ce drum va arata pe harta, dar asta e impracticabil. Si-au mai rupt si altii masinile pe-aici, dar… cum credeti.

—Credem ca nu mai avem benzina sa o luam inapoi, marai eu catre Anca. Hai, mai sunt 10 kilometri. Drumuri forestiere am si la bunica. Cat de rau poate sa fie

            Măi şi când au început o data craterele, drum de ăla de şenile, cu bălţi noroioase! Mergem incet, imi zic eu cu incredere, si chiar atunci rotile se afunda in noroi si scutul masinii se înfinge vitejeste in niste pietre. Anca, da-te jos! Hai, Lori! Inainte, inapoi, inainte, inapoi. Loganul se opinteste si ne scoate din balta. Anca! Urca repede, ca cine stie ce creaturi mai sunt pe-aici!

—Si cum ati scapat?

—Mergand foarte incet! Am suit usor pe fiecare creasta, am mers cum ii vezi pe aia la televizor ca se catara pe dealuri cu 4x4-le. Era o bezna s-o tai cu cutitul. Din cand in cand ajungeam langa cate un camionagiu de lemne, care privea somnoros si incredul cum in spatele farurilor nebunilor care vin pe drumul ala este sigla Dacia. Incolo catre Nehoiasu?-Da, tot inainte.-Tot asa e drumul?-Mai rau.-Multumim! Demaram noi, simtind privirile incredule fixate pe spatele masinii. “Usor pe creasta asta, usor la vale pe aia, ai grija uite poti merge pe piatra aia, nu accelera ca drumul vireaza — Tu taci si roaga-te!”. Iar cand in sfarsit incepem sa speram ca totusi-totusi o putem scoate la capat mergand incet, in lumina farurilor apare un mistret, si noi ne amintim de toate povestile cu ursii din padurile patriei pe care, sa vezi masochism ironic, le spusesem noi parintilor cu o seara inainte.

Cand am ajuns la asfalt, apoi la Nehoiasu, apoi la benzinarie catre Nehoiu şi înapoi către Siriu, nu puteam crede. Plecasem dimineata din Piatra Neamt si la 10 seara noi intram pe poarta pensiunii. Tipa de acolo nu auzise de Bisoca, Manzalesti, Gura Teghii. Din punctul ei de vedere, era un singur drum, Buzau-Brasov.

—Si, in final, cum e Siriul?

—Siriu e o comuna in care te duci sa te relaxezi, si pe care o recomand mai ales bucurestenilor sătui de valea Prahovei. Ai un viaduct, si o cascaduta prost marcata si insuficient de inalta pentru a se justifica ajungerea acolo altfel decat prin scurta plimbare de unde lasati masina pana acolo (sa tot fie cativa kilometri de drum forestier drept pana la locul in care o tablie de lemn arata timid “catre cascada”). La intoarcerea pe europeana,  langa orasul Buzau, pe un drum judetean care atunci era impecabil, se ajunge la vulcanii noroiosi. Peisajul este impresionant prin aspectul selenar al locatiei, cladita incet incet in mii de ani. Vulcanii “per se” au maxim jumate de metru inaltime, dar cand la un moment dat un copil neatent a calcat intr-unul dintre ei, s-a scufundat foarte repede in fractiunea de secunda pana au sarit al lui sa-l scoata. Ceva mai incolo de locul unde bulbuceste se gaseste peisajul selenar realizat de-a lungul timpului de vulcani care, intre timp, s-au stins. Intr-adevar un obiectiv de vazut, macar o data.