Concediu 2009

Am ramas dator cu traditionala povestire de concediu (cum spunea cineva: e bine ca postam excursii si poze, ne mai dam unul altuia sugestii de vacante).

Noi am inceput cu o saptamana la mare: noi doi, fratele si prietena lui, urcat in masina si condus pana la Litoral. Initial am sperat in Eforie Nord, dar mai rar am avut asa o impresie de proasta despre o statiune romaneasca: toate locurile de parcare „legale” (adica pe strazile unde, conform legii, ai avea drept de parcare) au fost transformate de Primarie in parcari cu plata. La fel s-a facut si-n Mamaia, dar spre deosebire de „perla litoralului”, in Eforie singura optiune era 10 roni pt 24 de ore. Lucru care pe mine, turist in cautare de cazare, m-a dezgustat si revoltat. Inclusiv spatiul viran de la iesirea spre Eforie Sud, si alte tarlale intalnite, cumva departe de statiune, aveau semnul de circulatie si taxatorii. Iar prin statiune o dubita mica si-un politist comunitar pe ATV aveau grija sa blocheze rotile contravenientilor. „Si noi unde-am putea parca pentru 10 minute?”, intreb comunitarul. „Incercati pe stradutele laterale, daca aveti noroc”. In rest, statiunea si-a pierdut aerul de satuc cu plaja; in locul casutelor de pensionari care inchiriau camere am gasit vile „ultimul racet”, cu pret de hotel (120 roni pt camera dubla fara baie) respectiv vile de apartamente la 300 roni. Noaptea. In conditiile in care in Mangalia gaseai camere in apartamente cu 50-70, in functie de durata sederii.
Noi ne-am cazat, in final, la Neptun, 2 cupluri intr-un apartament de doua camere chiar in centrul statiunii. Indraznesc sa spun ca sederea pe litoralul romanesc tine de asteptari. Ma indoiesc ca pachetele romanesti all inclusive ti-ar oferi satisfactie, in conditiile in care o parte din hoteluri s-au inchis, iar restarantele ramase trebuie sa suplineasca pentru toti (cum s-a intamplat in Saturn). Hotelurile cu plaja in administrare pacatuiesc prin lasarea peste noapte a pasarelelor de lemn si a a scaunelor acolo; pe unde sa mai treaca un tractor cu plug, cum se facea inainte? Din nou, de bine de rau, la Mamaia am vazut ca se strangeau lucrurile seara spre a se curata plaja, dar nu va asteptati la cine stie ce lipsa de mucuri. E adevarat, spre surprinderea mea, am vazut si tarani care aruncau PET-urile la Cos si mucul langa, pe nisip. C-asa-i romanul. Neptun, Jupiter, Costinesti. Singura statiune aglomerata a fost Costinestiul (chiar in timpul saptamanii), dar de mai peste tot rasunau manele. Doar White Horse ramaseses „pe pozitii rock”. Statiunea s-a extins ca si Eforie, in locul caselor taranesti de langa fosta tabara scolara s-au construit vile dupa vile, pana la intrarea dinspre Forum (langa care, acum, se inalta inca un Hotel). Si cum, am spus, o aglomeratie de nedescris pe plaja, chiar si in timpul saptamanii.
Daca a meritat saptamana asta? Tine de fiecare si de asteptarile lui. Am preferat sa nu ne batem capul cu bulgarii, si sa nu dam bani pentru luxul turcilor; ne-am autogospodarit (mai ales ca am avut si companie). Mi-a placut, pentru ca obiectivele noastre erau... studentesti: mare, plaja, companie. Stiu destui care n-ar face „greseala noastra”. Dar poate aici sta si avantajul plecatului fara bilet: nu-ti place Eforie, te muti in Neptun. Peste tot se gaseau locuri, mai ales in timpul saptamanii.

Am fost si un week-end pe Ceahlaul. Nu am multe de povestit decat, poate, sa va ganditi bine cand inversati traseele. Daca acum doi ani am urcat pe traseul standard Durau-noapte la Fantanele-noapte la Dochia-Duruitoarea-Durau, anul asta am vrut sa urcam pe la Duruitoarea si sa coboram pe la Fantanele. Traseul este foarte obositor. Daca vi s-a parut greu si enervant sa toooot coborati de la Duruitoarea spre Durau, ganditi-va ca am avut de urcat traseul cu risc crescut Duruitoarea-Dochia. A fost greu (si, spre surprinderea mea, nici n-am dat jos kile de pe burta), dar frumos. Recomand oricui Ceahlaul, pe oriunde, cu diferentele amintite aici intre Dochia si Fantanele.

3 ANI DE LA NUNTA
Devine traditie (si sper sa reziste) sa mergem undeva doar noi doi . Anul asta Anca a ales lacul Sfanta Ana, si bine a facut, deoarece chiar are un aer de unicitate intre restul lacurilor si muntilor pe care i-am vizitat.

Piatra Neamt>Cheile Bicazului>Gheorghieni> Miercurea Ciuc> Baile Tusnad. Pe cat de rau famat e drumul Bicaz-Gheorghieni, pe atat de bun e drumul de la Gheorghieni incolo. Baile Tusnad ar aduce aminte de Vatra Dornei: strada principala, din care ies tot felul de stradute si alei pe care boomul imobiliar a plasat mult mai multe pensiuni decat pot tine minte localnicii. Mi se pare mai mare ca statiunea moldava, dar in acelasi timp mai... pustie. Parca ii lipseste partea de oras (statiunea Vatra Dornei legata de un pod de orasul Vatra Dornei), in ciuda faptului ca exista un satuc aproape, ca lacul Ciucas e acolo spre vizitare. E adevarat, daca in Vatra Dornei puteai iesi seara, aici avertismentele „Atentie ursi” de pe langa fiecare tomberon nu te imbie sa admiri peisajul noaptea; doar ca nici ziua, cu cateva exceptii, nu mi s-a parut statiunea atat de circulata. Nu e o gluma faza cu ursii; pensiunea la care am stat (cumva la intrarea in statiune, intre drumul national si Olt) avea o piscina gonflabila in curtea deschisa din fata, plina cu apa; in dimineata plecarii, avea trei urme de gheare in ea. Ciuperca din imagini este un model de ingeniozitate: au luat un paraias banal care trece printr-un podet de-un pas pe sub sosea, i-au pus jgheaburi si ciuperca si l-au transformat in ceva la care sa se opreasca tot turistul si sa-i faca poza. Doua bancute, iarba verde, chiar sa te opresti si sa admiri jocul luminii in ploaia artificiala.

Revenind la Lacul Ciucas, la prima vedere pare o balta murdara si neingrijita cu un restaurant in mijloc. Adevarata atractie a lacului se arata cand arunci o felie de paine. Precum piranha pe carne, asa sar pestii pe ea.

De la Baile Tusnad am mers cu masina, pe un drum asfaltat candva de mult si care face slalom printre judetele Harghita si Covasna (te prinzi usor: sectorul Covasna e reparat), pana in Rezervatia Naturala Lacul Sfanta Ana si Tinovul Mohos. Administratia are “rangeri”, parcare cu plata, cosuri de gunoi si ghizi, si taxa de parcare de 5 respectiv 10 roni este modica pe langa nota de „profesionism” adusa de prezenta unor administratori-ingrijitori. Mi-a placut ca rangerii umblau cu saci de gunoi si bete pentru cules mizeriile „pe loc”. De departe cel mai cunoscut element (si tinta noastra), a fost singurul lac vulcanic din Romania. Sfanta Ana nu se alimenteaza din izvoare, ci doar din apa de ploaie (si a apa de ploaie ii este si gustul, cu o usoara senzatie de... greutate a lichidului). Apa nu are oxigen, ca urmare nu traieste nimic in ea, si e o senzatie un pic ciudata sa calci prin malul de pe fund fara sa simti un viermisor, o gaza, ceva. Adaugati la asta aspectul extrem de pregnant de crater impadurit, si o anumita liniste ambientala, aproape nefireasca.
Teoretic nu se intra in apa, nu se face picnic, nu nimic. Practic, toata lumea inota in lac (se pot face si plimbari cu barca), cineva facea mici pe margine, plaja, jocuri cu mingea, etc. Desi si eu eram in apa, parca mi s-a parut ca „democratizarea” lacului Sfanta Ana, desi benefica turismului (erau vizitatori din mai multe tari), parca nu-i a buna pentru rezervatie. Parca tot mi-ar fi placut mai mult un sistem de genul „venit, vazut, scaldat, admirat, plecat”, decat venit la Sfanta Ana ca la un fel de mare dintre munti. Astfel incat am parasit Lacul Sfanta Ana cu o anume bucurie ca, vorba reclamelor, am ajuns acolo inainte sa-l descopere vamaiotii.

In acelasi munte Ciomatu, dar intr-un alt crater se gaseste mlastina-rezervatie Tinovul Mohos. Spre deosebire de Sfanta Ana (unde, dupa cum am spus, nu traieste nimic), lacul din Tinov este acoperit cu turba, pe care s-au dezvoltat muschi si, ulterior, vegetatie. Tot ce vedeti in imaginile alaturate (muschi, copacei, trepte, noi) sta pe cativa metri de turba si muschi. Daca apesi usor cu mana in iarba, simti apa cum se infiltreaza prin straturi pana la degete. Copacii pe care ii vedeti au ramas pitici si si-au dezvoltat radacinile mai degraba pe orizontala. Cei mai micuti, desi arata de 2 ani, merg spre 10. Iar ochiurile de apa pe care le vedeti “pe ici pe colo”au de la 7 la 20 de metri adancime. O descriere pas cu pas a Tinovului Mohos gasiti aici . Daca ajungeti prin zona, e pacat sa nu mergeti (dar nu va asteptati, precum noi, sa vedeti o gigantica planta carnivora: cea existenta aici e de dimensiunea unui buric de deget).

La intoarcere ne-am oprit in Miercurea Ciuc, un oras despre care nu credeam ca poate fi atat de frumos si curat: toate blocurile intalnite, toate casele, inclusiv cele care se vedeau spre periferie, aveau un aer de ingrijit. Asa cum vedeti si din imagini, predomina aspectul de caramizi, cu acoperisuri maro, dar au un cu totul alt aer fata de restul oraselor prin care am mai trecut. Iar intr-una dintre poze se poate vedea pista pentru biciclisti, aproape omniprezenta e bulevardele pe care ne-am plimbat. N-ai cum sa spui Miercurea Ciuc fara sa amintesti de ponderea limbii maghiare. Iar... provocarile si sfidarile intalnite prin diferite satuce pe unde am trecut (un steag maghiar gigantic pe-un monument, sigla polgármesteri mai mare si mai luminata decat „primarie” in alta parte) sunt status quo in Miercurea Ciuc. Majoritatea afiselor de promovare erau in maghiara: concerte, evenimente, anunturi. Unele informatii erau bilingve, altele nu. Marele templu Sfantul Agoston avea toate inscriptiile in maghiara, ca si cei doi care se combina la cartela din reclama Vodaphone. Institutiile publice erau inscriptionate bilingv (desi pe sediile Postei si al E-ON-ului erau inscriptionate o multime de chestii in maghiara si doar „Filiala Miercurea Ciuc” in romana).
Situatia limbilor mi se pare foarte bine ilustrata de placutele stradale: „Martok Antal –bhiojghioroj-scriitor”; maghiara si apoi romana. Cat despre romanii propriu-zisi... la un restaurant, care-si scosese lista de meniuri in strada am gasit „pofta buna”, „va asteptam”, restaurant”, toate in maghiara. Meniul zilei era scris cu creta in romana. N-am interactionat cu localnicii decat la supermarket, si, ca de fiecare data in secuime, am fost serviti fara probleme de persoane cu puternic accent maghiar (inclusiv cand cautam pensiunea in Baile Tusnad: se intrebau intre ei in maghiara, si ne furnizau informatia in romana).

Nu pot incheia descrierea acestor zile fara a aminti un alt loc de popas, descoperit aproape din intamplare: Manastirea de maici Izvorul Muresului, chiar la intrarea dinspre Gheorghieni: construita in 1996, dar intarita precum cetatile vechi, cu o bisericuta mica in mijloc, iti ramane in minte prin multitudinea de flori de pe alei. Cu adevarat un popas de liniste si frumusete cum rara gasesti in toate „lacasurile de cult” cu pretentii.


Si a trecut august, si a venit septembrie.
Si e aproape gata si asta.