Concediu 2009

Am ramas dator cu traditionala povestire de concediu (cum spunea cineva: e bine ca postam excursii si poze, ne mai dam unul altuia sugestii de vacante).

Noi am inceput cu o saptamana la mare: noi doi, fratele si prietena lui, urcat in masina si condus pana la Litoral. Initial am sperat in Eforie Nord, dar mai rar am avut asa o impresie de proasta despre o statiune romaneasca: toate locurile de parcare „legale” (adica pe strazile unde, conform legii, ai avea drept de parcare) au fost transformate de Primarie in parcari cu plata. La fel s-a facut si-n Mamaia, dar spre deosebire de „perla litoralului”, in Eforie singura optiune era 10 roni pt 24 de ore. Lucru care pe mine, turist in cautare de cazare, m-a dezgustat si revoltat. Inclusiv spatiul viran de la iesirea spre Eforie Sud, si alte tarlale intalnite, cumva departe de statiune, aveau semnul de circulatie si taxatorii. Iar prin statiune o dubita mica si-un politist comunitar pe ATV aveau grija sa blocheze rotile contravenientilor. „Si noi unde-am putea parca pentru 10 minute?”, intreb comunitarul. „Incercati pe stradutele laterale, daca aveti noroc”. In rest, statiunea si-a pierdut aerul de satuc cu plaja; in locul casutelor de pensionari care inchiriau camere am gasit vile „ultimul racet”, cu pret de hotel (120 roni pt camera dubla fara baie) respectiv vile de apartamente la 300 roni. Noaptea. In conditiile in care in Mangalia gaseai camere in apartamente cu 50-70, in functie de durata sederii.
Noi ne-am cazat, in final, la Neptun, 2 cupluri intr-un apartament de doua camere chiar in centrul statiunii. Indraznesc sa spun ca sederea pe litoralul romanesc tine de asteptari. Ma indoiesc ca pachetele romanesti all inclusive ti-ar oferi satisfactie, in conditiile in care o parte din hoteluri s-au inchis, iar restarantele ramase trebuie sa suplineasca pentru toti (cum s-a intamplat in Saturn). Hotelurile cu plaja in administrare pacatuiesc prin lasarea peste noapte a pasarelelor de lemn si a a scaunelor acolo; pe unde sa mai treaca un tractor cu plug, cum se facea inainte? Din nou, de bine de rau, la Mamaia am vazut ca se strangeau lucrurile seara spre a se curata plaja, dar nu va asteptati la cine stie ce lipsa de mucuri. E adevarat, spre surprinderea mea, am vazut si tarani care aruncau PET-urile la Cos si mucul langa, pe nisip. C-asa-i romanul. Neptun, Jupiter, Costinesti. Singura statiune aglomerata a fost Costinestiul (chiar in timpul saptamanii), dar de mai peste tot rasunau manele. Doar White Horse ramaseses „pe pozitii rock”. Statiunea s-a extins ca si Eforie, in locul caselor taranesti de langa fosta tabara scolara s-au construit vile dupa vile, pana la intrarea dinspre Forum (langa care, acum, se inalta inca un Hotel). Si cum, am spus, o aglomeratie de nedescris pe plaja, chiar si in timpul saptamanii.
Daca a meritat saptamana asta? Tine de fiecare si de asteptarile lui. Am preferat sa nu ne batem capul cu bulgarii, si sa nu dam bani pentru luxul turcilor; ne-am autogospodarit (mai ales ca am avut si companie). Mi-a placut, pentru ca obiectivele noastre erau... studentesti: mare, plaja, companie. Stiu destui care n-ar face „greseala noastra”. Dar poate aici sta si avantajul plecatului fara bilet: nu-ti place Eforie, te muti in Neptun. Peste tot se gaseau locuri, mai ales in timpul saptamanii.

Am fost si un week-end pe Ceahlaul. Nu am multe de povestit decat, poate, sa va ganditi bine cand inversati traseele. Daca acum doi ani am urcat pe traseul standard Durau-noapte la Fantanele-noapte la Dochia-Duruitoarea-Durau, anul asta am vrut sa urcam pe la Duruitoarea si sa coboram pe la Fantanele. Traseul este foarte obositor. Daca vi s-a parut greu si enervant sa toooot coborati de la Duruitoarea spre Durau, ganditi-va ca am avut de urcat traseul cu risc crescut Duruitoarea-Dochia. A fost greu (si, spre surprinderea mea, nici n-am dat jos kile de pe burta), dar frumos. Recomand oricui Ceahlaul, pe oriunde, cu diferentele amintite aici intre Dochia si Fantanele.

3 ANI DE LA NUNTA
Devine traditie (si sper sa reziste) sa mergem undeva doar noi doi . Anul asta Anca a ales lacul Sfanta Ana, si bine a facut, deoarece chiar are un aer de unicitate intre restul lacurilor si muntilor pe care i-am vizitat.

Piatra Neamt>Cheile Bicazului>Gheorghieni> Miercurea Ciuc> Baile Tusnad. Pe cat de rau famat e drumul Bicaz-Gheorghieni, pe atat de bun e drumul de la Gheorghieni incolo. Baile Tusnad ar aduce aminte de Vatra Dornei: strada principala, din care ies tot felul de stradute si alei pe care boomul imobiliar a plasat mult mai multe pensiuni decat pot tine minte localnicii. Mi se pare mai mare ca statiunea moldava, dar in acelasi timp mai... pustie. Parca ii lipseste partea de oras (statiunea Vatra Dornei legata de un pod de orasul Vatra Dornei), in ciuda faptului ca exista un satuc aproape, ca lacul Ciucas e acolo spre vizitare. E adevarat, daca in Vatra Dornei puteai iesi seara, aici avertismentele „Atentie ursi” de pe langa fiecare tomberon nu te imbie sa admiri peisajul noaptea; doar ca nici ziua, cu cateva exceptii, nu mi s-a parut statiunea atat de circulata. Nu e o gluma faza cu ursii; pensiunea la care am stat (cumva la intrarea in statiune, intre drumul national si Olt) avea o piscina gonflabila in curtea deschisa din fata, plina cu apa; in dimineata plecarii, avea trei urme de gheare in ea. Ciuperca din imagini este un model de ingeniozitate: au luat un paraias banal care trece printr-un podet de-un pas pe sub sosea, i-au pus jgheaburi si ciuperca si l-au transformat in ceva la care sa se opreasca tot turistul si sa-i faca poza. Doua bancute, iarba verde, chiar sa te opresti si sa admiri jocul luminii in ploaia artificiala.

Revenind la Lacul Ciucas, la prima vedere pare o balta murdara si neingrijita cu un restaurant in mijloc. Adevarata atractie a lacului se arata cand arunci o felie de paine. Precum piranha pe carne, asa sar pestii pe ea.

De la Baile Tusnad am mers cu masina, pe un drum asfaltat candva de mult si care face slalom printre judetele Harghita si Covasna (te prinzi usor: sectorul Covasna e reparat), pana in Rezervatia Naturala Lacul Sfanta Ana si Tinovul Mohos. Administratia are “rangeri”, parcare cu plata, cosuri de gunoi si ghizi, si taxa de parcare de 5 respectiv 10 roni este modica pe langa nota de „profesionism” adusa de prezenta unor administratori-ingrijitori. Mi-a placut ca rangerii umblau cu saci de gunoi si bete pentru cules mizeriile „pe loc”. De departe cel mai cunoscut element (si tinta noastra), a fost singurul lac vulcanic din Romania. Sfanta Ana nu se alimenteaza din izvoare, ci doar din apa de ploaie (si a apa de ploaie ii este si gustul, cu o usoara senzatie de... greutate a lichidului). Apa nu are oxigen, ca urmare nu traieste nimic in ea, si e o senzatie un pic ciudata sa calci prin malul de pe fund fara sa simti un viermisor, o gaza, ceva. Adaugati la asta aspectul extrem de pregnant de crater impadurit, si o anumita liniste ambientala, aproape nefireasca.
Teoretic nu se intra in apa, nu se face picnic, nu nimic. Practic, toata lumea inota in lac (se pot face si plimbari cu barca), cineva facea mici pe margine, plaja, jocuri cu mingea, etc. Desi si eu eram in apa, parca mi s-a parut ca „democratizarea” lacului Sfanta Ana, desi benefica turismului (erau vizitatori din mai multe tari), parca nu-i a buna pentru rezervatie. Parca tot mi-ar fi placut mai mult un sistem de genul „venit, vazut, scaldat, admirat, plecat”, decat venit la Sfanta Ana ca la un fel de mare dintre munti. Astfel incat am parasit Lacul Sfanta Ana cu o anume bucurie ca, vorba reclamelor, am ajuns acolo inainte sa-l descopere vamaiotii.

In acelasi munte Ciomatu, dar intr-un alt crater se gaseste mlastina-rezervatie Tinovul Mohos. Spre deosebire de Sfanta Ana (unde, dupa cum am spus, nu traieste nimic), lacul din Tinov este acoperit cu turba, pe care s-au dezvoltat muschi si, ulterior, vegetatie. Tot ce vedeti in imaginile alaturate (muschi, copacei, trepte, noi) sta pe cativa metri de turba si muschi. Daca apesi usor cu mana in iarba, simti apa cum se infiltreaza prin straturi pana la degete. Copacii pe care ii vedeti au ramas pitici si si-au dezvoltat radacinile mai degraba pe orizontala. Cei mai micuti, desi arata de 2 ani, merg spre 10. Iar ochiurile de apa pe care le vedeti “pe ici pe colo”au de la 7 la 20 de metri adancime. O descriere pas cu pas a Tinovului Mohos gasiti aici . Daca ajungeti prin zona, e pacat sa nu mergeti (dar nu va asteptati, precum noi, sa vedeti o gigantica planta carnivora: cea existenta aici e de dimensiunea unui buric de deget).

La intoarcere ne-am oprit in Miercurea Ciuc, un oras despre care nu credeam ca poate fi atat de frumos si curat: toate blocurile intalnite, toate casele, inclusiv cele care se vedeau spre periferie, aveau un aer de ingrijit. Asa cum vedeti si din imagini, predomina aspectul de caramizi, cu acoperisuri maro, dar au un cu totul alt aer fata de restul oraselor prin care am mai trecut. Iar intr-una dintre poze se poate vedea pista pentru biciclisti, aproape omniprezenta e bulevardele pe care ne-am plimbat. N-ai cum sa spui Miercurea Ciuc fara sa amintesti de ponderea limbii maghiare. Iar... provocarile si sfidarile intalnite prin diferite satuce pe unde am trecut (un steag maghiar gigantic pe-un monument, sigla polgármesteri mai mare si mai luminata decat „primarie” in alta parte) sunt status quo in Miercurea Ciuc. Majoritatea afiselor de promovare erau in maghiara: concerte, evenimente, anunturi. Unele informatii erau bilingve, altele nu. Marele templu Sfantul Agoston avea toate inscriptiile in maghiara, ca si cei doi care se combina la cartela din reclama Vodaphone. Institutiile publice erau inscriptionate bilingv (desi pe sediile Postei si al E-ON-ului erau inscriptionate o multime de chestii in maghiara si doar „Filiala Miercurea Ciuc” in romana).
Situatia limbilor mi se pare foarte bine ilustrata de placutele stradale: „Martok Antal –bhiojghioroj-scriitor”; maghiara si apoi romana. Cat despre romanii propriu-zisi... la un restaurant, care-si scosese lista de meniuri in strada am gasit „pofta buna”, „va asteptam”, restaurant”, toate in maghiara. Meniul zilei era scris cu creta in romana. N-am interactionat cu localnicii decat la supermarket, si, ca de fiecare data in secuime, am fost serviti fara probleme de persoane cu puternic accent maghiar (inclusiv cand cautam pensiunea in Baile Tusnad: se intrebau intre ei in maghiara, si ne furnizau informatia in romana).

Nu pot incheia descrierea acestor zile fara a aminti un alt loc de popas, descoperit aproape din intamplare: Manastirea de maici Izvorul Muresului, chiar la intrarea dinspre Gheorghieni: construita in 1996, dar intarita precum cetatile vechi, cu o bisericuta mica in mijloc, iti ramane in minte prin multitudinea de flori de pe alei. Cu adevarat un popas de liniste si frumusete cum rara gasesti in toate „lacasurile de cult” cu pretentii.


Si a trecut august, si a venit septembrie.
Si e aproape gata si asta.

Dochia versus Fantanele

Vroiam sa sortez poze de vacanta, dar o discutie cu un prieten mi-a adus aminte de unul din cele mai ciudate momente, coborarea de la cabana Dochia la cabana Fantanele. Ambele sunt pe Ceahlau, prima in varf, a doua la vreo ora de urcat din statiunea Durau. Impreuna cu Izvorul Muntelui (care este de partea cealalta, la baza) sunt cele 3 cabane de pe munte.

La Dochia poti suna sa faci rezervare. Ti se cere nume si numar de telefon, ti se cere sa suni sa confirmi. La Fantanele nu ti se cere nici o data de identificare. Astfel incat, cand ajungi in varful muntelui la Dochia, se stie cine esti si esti repartizat (atentie: “vreau 6 paturi” nu este echivalent cu “vreau o camera cu 6 paturi”!). Cand ajungi la Fantanele te poti trezi (ca noi) cu urmatorul dialog:
—Buna ziua, ma numesc X, am o rezervare.
—N-ai domnule nici o rezervare, cabana-i plina!
—Cum adica n-am rezervare?! Am sunat.....
—Cand ai sunat?
—Cum cand…?!? si haraieli in continuare, pana cand convingerea ta il face pe cabanier sa-si aduca aminte de telefonul/ceva detalii din telefonul tau. NU se verifica, registre, NU se cauta in rezervari. Grupul nostru de 6 a fost scos dintr-o camera (si aia obtinuta cu greu) si mutati in cate doua casute + o camera deoarece doua grupuri identice au facut rezervare pentru aceeasi zi si s-a constientizat acest lucru numai dupa ce sefa celui de-al doilea a facut criza de isterie la receptie: “Cum se poate asa ceva!?!?!”
Si limbajul... la Dochia nu mi s-a intamplat niciodata sa fim tratati altfel decat.... amabil. Cand am ajuns pe la ora 2 la Fantanele nu am gasit decat un cuplu de batrani pe post de cabanieri-bucatari-ospatari-cameristi-femei de serviciu (mai exista o masa musculara care nu-stiu-ce-functie-o-fi-avand, Fanel, care ziua sparge lemne si noaptea face pe paznicul, dar el nu se amesteca la de astea). Femeia era la schimbat asternuturi, ca urmare Mosul a ramas singur la doua gemulete diferite: bucatarie (era pranz si turisti hamesiti) si bar-receptie (cu turisti pe picior de cazare sau... insetati). La un moment dat, mosul striga de la fereastra bucatariei catre turistii de la bar:
—Voi acolo la bar, ce doriti?
—O sticla de apa si un suc.
—Apa? De ce n-ati baut apa in Durau?!?!
—?!?
—Veniti aici la mine sa-mi beti apa. Trebuia sa beti apa in Durau!!
Da, tipa la ei cu naduf. Si era miezul zilei, si toata sala de mese a cabanei se uita incredula.
Si mai grav, erau multi straini. Ii puteai auzi vorbind in maghiara, engleza sau germana. Nu stiu sus la Dochia, dar la Fantanele bucatareasa se intelegea la un moment dat prin semne cu o englezoaica.

Plus mici detalii care pur si simplu iti lasa o senzatie de acru: Dochia avea meniu scris de mana, actualizat zilnic, la Fantanele fiecare turist care intra pe usa intreba acelasi lucru: ce e de mancare si ce preturi. Cred ca mosul se stresa singur doar repetand acelasi lucru “over and over”, desi avea montat pe gemuletul de la bucatarie o tabla pentru scris cu creta. La Fantanele nu erau decat doua-trei feluri de mancare, scumpe, in timp ce in varful muntelui erau mai multe si mai ieftine (12 Roni omleta la Fantanele?!?! Pana si la Dochia erau 7). Ironic, tot la Dochia erau si niste date de identificare a societatii care administreaza (Durau SA), in timp ce la Fantanele.. nimic. N-ai decat sa te plangi afisului mare de deasupra usii “Va asteptam in orice anotimp”.

Nu cred ca e vorba de rautate (desi articolul de aici nu-mi iese din minte). Intrebat frumos si calm (da, parca eram la trainingurile-tip de mediere a conflictelor), mosul ma serveste aproape linistit. Femeia e oricum mai linistita si impacata cu situatia:—Aveti ospatari la servire?, o intreba cineva, la un moment dat.
—Nici ospatari, nici cameriste, nici paznici, nici nimic. Numai noi doi
—E ceva obisnuit, sau doar week-end-ul asta sunteti mai ocupati? preiau discutia.
—Nu, asa e tot timpul. Numai noi doi suntem. Ne mai ajuta nepotii si copii cand pot, dar au si ei servici, nepotul meu e in practica... e la Facultate la Istorie, saracul, si are de invatat.
Mai tarziu, intrebat la cat deschide bucataria (duminica) dimineata, mosul imi spune amar: la 5 jumatate, noi ne trezim sa spalam toaletele.

Am fost si in alti ani la Fantanele si nu erau astia doi. Nu era situatia asta. Doar ca si sus la Dochia erau alti cabanieri fata de cei cunoscuti, si nu s-a intamplat ca la Fantanele.
Si, desi la un moment dat aveam si eu impulsul pe care il avea la miezul noptii niste petrecareti (“Baaa! Hai peste mos sa-l batem, ai auzit ce urat vorbeste?!? Si nici nu ne da de mancare”), uneori mi-era si mila de saracul pensionar: intr-adevar, erau prea putini oameni (cabana e la o ora de Durau, orice turist de “week-end” care ajunge in statiune poate urca pentru o masa la Fantanele).
Doar ca in Durau ne-am intalnit cu o colega de liceu a verisoarei Ancai. Absolventa de Liceu de Informatica, vindea gogosi in Durau. Cati credeti ca n-ar vrea sa lucreze la Fantanele, chiar si sezonieri?

Tupeul şi lefurile magistraţilor sunt inamovibile

Gata vacanta, inapoi la scoala. Va veni si traditionala povestire, dar pana am timp de ea, va las cu un editorial din "Gandul" (semnat Marius Nitu). O opinie pe care o impartasesc pe de-a-ntregul, mai ales de cand am avut ocazia s-o aud aseara pe-o "magistrata" plangand la Realitatea cum o sa-i taie Guvernul dreptul la o pensie de ordinul sutelor de milioane. Cine are chef de citit mai mult despre saracii magistrati si cum si-au acordat drepturi (faza cu indemnizatia de crestere a copilului e suficienta) poate citi si aici.

Revenind la "Gandul":

Magistraţii au decis, prin mai multe sentinţe definitive şi proteste spontane, că nu există nicio criză în România. Guvernul Boc luptă împotriva crizei cu două măsuri, mari şi late, investiţiile masive în infrastructură fiind doar un basm. Pe termen scurt, a redus veniturile bugetarilor prin tăierea mai multor sporuri. Pe termen lung, reducerile sunt „prinse” în legea salarizării unice. Toţi au păţit-o, de la poliţişti, soldaţi până la profesori. Toţi, cu excepţia magistraţilor. Sporul lor de solicitare neuropsihică, reprezentând fix 50 la sută dintr-un salariu şi aşa mare, a rămas neatins, fiind probabil considerat inamovibil. Executivul nici măcar nu a încercat micşorarea lui, ci doar amânarea plăţilor. Dar nici măcar asta n-a reuşit. Zeci de magistraţi au dat în judecată Executivul pe această temă. Alţi magistraţi au judecat, în procese-fulger, cauzele colegilor şi le-au dat dreptate pe linie. Cel mai rapid s-a mişcat, fireşte, Înalta Curte. Membrii instanţei supreme şi-au primit deja banii, printr-o sentinţă definitivă şi irevocabilă obţinută într-un interval în care unii nici nu trec de primul termen de la o judecătorie. Urmează, pe rând, şi alte instanţe, care au deja sentinţe definitive. (Continuarea aici)