Ieri, la mitingul din Bucuresti, pe langa mii de autocare cu PSDisti si sindicalisti, au fost si delegati ai scolilor din
Dar mi-e mila… Caci s-au trezit acolo, o mana de oameni, si si-au vazut partenerii de protest: in stanga, o masa de pensionari care isi strigau furia ca au muncit o viata si acum traiesc cu o pensie mai mare, totusi, decat salariul amintitilor profesorilor. Pensionari care erau acolo, chemati de partidul a carui sigla se vedea pe pungulitele tinute in mana de acei pensionari, partid care a arbitrat, dupa revolutie, paparea fondului national de pensii colectat pe vremea inpuscatului.
Cine mai era pe langa profesorii nostrii? Sindicalisti, adusi cu forta la comanda liderilor sindicali, unul mai gras, mai sanatos, mai impertinent si mai incompetent decat altul, autori a nenumaratelor perle de gandire conform carora salariile mari trebuie sa ramana mari, iar cele mici trebuie sa creasca daca mai ramane de unde.
Cine mai era in piata? Tot felul de asistati sociali, trimisi de primarii PSDisti din judete, pe care ii dureau in cot de tot evenimentul dar scandau veseli “Ponta!Ponta!” cu aceeasi fervoare dobitoaca cu care candva reprezentantii din teritoriu adusi de stramosul partidului lui Ponta strigau “Ceausescu!Ceausescu!”.
Iar in mijlocul lor, o mana de profesori. La sute de autocare a 40 de oameni, cred ca nici nu se vedeau. Si poate a fost mai bine ca ochii televiziunilor i-au ratat. Profesorii nostri ar fi trebuit sa zambeasca fals-incantati cand in fruntea coloanei lor s-au postat Ponta si Vanghelie (intr-o reconstituire la scara nationala a celebrului “Garantat Vanghelie” de pe panoul electoral al rectoritei de la Politehnica) sau cand marsul lor pentru niste drepturi castigate in instante juridice si morale a fost deraiat spre celebra intrebare a lui Ponta (cu Vanghelie alaturi): “ Aveti incredere in noi?”
