"În România, a depăşi criza înseamnă a munci mai mult şi mai bine"

Niste bibliotecari cer unei facultati cu care colaboreaza ajutor cu configurarea unui server. Decanul se uita urat la informaticienii facultatii si spune “sa fie ajutati”. Informaticienii instaleaza sistemul de operare (atat, sistemul de operare), deleaga pe unul care sta degeaba sa-l care la destinatie si sa-l bage in retea. Urmand ca restul echipei de informaticieni sa configureze serverul in cauza, din confortul propriilor scaune (via Remote Access).

In primul rand cum poate un informatician care se respecta sa bage in internet un calculator fara protectie? Si sa nu spuna cineva ceva de Windows Firewall ( sau WF Services), nu c-ar fi aplicatii proaste per-se, doar ca sunt foarte atacate. Si nici varianta cealalta, “eu stau de atata timp fara antivirus, ca nu-mi trebuie”. E treaba fiecaruia acasa ce politica de securitate aplica, daca aplica. Dar acum vorbim de o cerere adresata de un nespecialist unor specialisti. Dupa care logica si procedura interna intai instalezi sistemul de operare, bagi in retea, apoi diferitele aplicatii, si la urma bagi si un antivirus? Asta daca se baga antivirus, caci s-au vazut si situatii in care antivirusul s-a considerat —de lene— ca fiind alegerea si treaba celui care se va ocupa de server. Pe exemplul nostru, un bibliotecar care stie mai multe decat Solitaire.

Dar sa schimbam un pic baricadele: informaticienii din exemplul nostru pot spune oricand “De ce mi-ar pasa?”. Si atunci se pune intrebarea, cine ar trebui sa-i faca sa le pese? Si cum? Este clar ca, in mod normal daca seful cel mare le-a spus “March!”, ei ar trebui sa se execute. Dar este treaba sefului sa stie exact cum se executa, sau care sunt criteriile de evaluare? (ma opun din start la “merge/nu merge”; prea m-am fript). Pe de alta parte, cine ar trebui sa identifice daca merge sau nu, caci este clar ca utilizatorul final nu are de ce sa le aiba cu asa ceva.

Si asa ajungem la seful de departament, sef care, desi ma opun iar, din principiu, raspunderii in alb pentru faptele subordonatilor, iata ca e normal sa si-o ia in freza. Dezamagirea este cu atat mai mare cu cat toti cei care au lucrat cu informaticienii de la noi ii lauda fata de cei straini in termen de relatii umane (aia-s mai sicktiriti, mai stransi in reglementari). 

Se poate raspunde, desigur, cu “de ce le-ar pasa? mai mult ca sigur nu-s platiti/considera ca nu-s platiti suficient pentru a face ceva ce suna cam inafara locatiei acoperita in fisa postului”? Buna intrebare. La urma urmei, probabil li se rupe de persoana in cauza si motivul pentru care are nevoie de server. Dar exemplul asta il dau intr-o zi cand am gasit pe blogul unei personalitati a comunitatii Microsoft Romania, Zoli Herczeg, citatul din titlu. Si tare mi s-a parut ironic cum vin si se aduna toate, inclusiv intr-un domeniu care ai zice ca n-are modele de comportament gen “administratia publica”.