În loc de un post lăudând iubirea, criticând sărbătorile importate sau clamându-mi pentru a `nşpea oară dragostea pentru soţia mea mică şi scumpă, astăzi postez un articol mai vechi de-al meu, tangenţial la tema zilei indrăgostiţilor. A apărut în FacultatEAA şi Ceahlăul, e diferit de ce scriu de obicei, dar, eu cel puţin, îl consider printre cele mai bune ale mele. Enjoy!
Astăzi, dragii mei, filozofăm despre dragoste. Undeva la mijloc între "Dragostea e cea mai frumoasă formă de nebunie" şi "Love is a grave mental disease" ne aflam noi şi alegerile pe care trebuie să le facem. Se spune că în dragoste alegi să faci compromisuri sau să nu. Alegi calea comuna sau alegi să rămînă ca tine. Iar soluţia i-o impui lui, ei, dar mai important, ţi-o impui ţie. Se spune că o relaţie nu funcţionează fără compromisuri, pentru că suntem unici şi deci nu sunt doi la fel; în cel mai bun caz, pot fi doi compatibili, şi atunci magneţii sunt mai deştepţi ca oamenii pentru că unul acoperă ce-i lipseşte celuilalt.
Sunt însă unele lucruri de la care nu te vezi făcând compromisuri: încrederea în celălalt, simţul umorului, viaţa sexuală, depinde ce pui tu pe primul loc într-o relaţie. Cum ai putea să ieşi cu cineva pe care l-ai văzut doar o dată, dacă ai tot ce-ţi trebuie lângă tine? Ce e mai important la vârsta ta, sărutul de să-ţi ia minţile sau siguranţa strîngerii de mînă? Preferi partenerul experimentat sau emoţia descoperirii cu cel care învaţă cot la cot cu tine?
Ce se întîmplă, însă, când descoperi că maximul tău sentimental... nu mai e maxim? Că ce credeai tu că e vârful vieţii tale afective e un gen de Copou de pe care vezi Ceahlăul în zare? Ce faci atunci? Dai cu piciorul stabilităţii de ieri pentru fluturaşii de azi şi speranţa de mâine? Sau dai timpului şansa să înalţe dealul tău la nivelul muntelui? Ajungi iar la compromisul initial, vezi ce pierzi, şi iei o decizie. Decizi cu capul, sau cu sufletul?
Şi care e momentul în care îţi dai seama că ai făcut alegerea greşită, cînd îţi dai seama că Ceahlăul tău e de fapt…Pietricica, sau invers, Copoul nu se va ridica niciodată cu 1000 de metri? Laşi nou venitul să fie "în altă viaţă", căci "mai binele e duşmanul binelui", sau dimpotrivă, scoţi la înaintare "mă voi gândi toată viaţa la ce-ar fi putut fi"? Dacă după un an fierbinte (fie la propriu, fie la figurat) renunţi la totul pentru speranţa de mai bine cu altcineva, înseamnă că eşti visătoare sau iraţională? Şi dacă după o despărţire cu lacrimi, paradoxal, de ambele părţi, păstrezi relaţia cea veche invocînd "cei mai buni prieteni", înseamna că ai greşit cândva, sau ceea ce nu crede nimeni că există, acea "relaţie platonică între un băiat şi-o fată" e doar o problemă de încăpăţînare?
Şi dacă eşti fată şi tremuri lângă amândoi, şi vibrezi la fiecare, şi când eşti cu unul simţi că nu mai poţi de bine, în timp ce cu celălalt simţi că eşti femeie, înseamnă că eşti cea mai proastă femeie deşteaptă (pentru că nu i-ai dat primului şansa să te facă femeie) sau cea mai norocoasă femeie din lume (pentru că, măcar deocamdată, ai reuşit să îi păstrezi pe amîndoi)?
Sau amîndouă?
Sunt însă unele lucruri de la care nu te vezi făcând compromisuri: încrederea în celălalt, simţul umorului, viaţa sexuală, depinde ce pui tu pe primul loc într-o relaţie. Cum ai putea să ieşi cu cineva pe care l-ai văzut doar o dată, dacă ai tot ce-ţi trebuie lângă tine? Ce e mai important la vârsta ta, sărutul de să-ţi ia minţile sau siguranţa strîngerii de mînă? Preferi partenerul experimentat sau emoţia descoperirii cu cel care învaţă cot la cot cu tine?
Ce se întîmplă, însă, când descoperi că maximul tău sentimental... nu mai e maxim? Că ce credeai tu că e vârful vieţii tale afective e un gen de Copou de pe care vezi Ceahlăul în zare? Ce faci atunci? Dai cu piciorul stabilităţii de ieri pentru fluturaşii de azi şi speranţa de mâine? Sau dai timpului şansa să înalţe dealul tău la nivelul muntelui? Ajungi iar la compromisul initial, vezi ce pierzi, şi iei o decizie. Decizi cu capul, sau cu sufletul?
Şi care e momentul în care îţi dai seama că ai făcut alegerea greşită, cînd îţi dai seama că Ceahlăul tău e de fapt…Pietricica, sau invers, Copoul nu se va ridica niciodată cu 1000 de metri? Laşi nou venitul să fie "în altă viaţă", căci "mai binele e duşmanul binelui", sau dimpotrivă, scoţi la înaintare "mă voi gândi toată viaţa la ce-ar fi putut fi"? Dacă după un an fierbinte (fie la propriu, fie la figurat) renunţi la totul pentru speranţa de mai bine cu altcineva, înseamnă că eşti visătoare sau iraţională? Şi dacă după o despărţire cu lacrimi, paradoxal, de ambele părţi, păstrezi relaţia cea veche invocînd "cei mai buni prieteni", înseamna că ai greşit cândva, sau ceea ce nu crede nimeni că există, acea "relaţie platonică între un băiat şi-o fată" e doar o problemă de încăpăţînare?
Şi dacă eşti fată şi tremuri lângă amândoi, şi vibrezi la fiecare, şi când eşti cu unul simţi că nu mai poţi de bine, în timp ce cu celălalt simţi că eşti femeie, înseamnă că eşti cea mai proastă femeie deşteaptă (pentru că nu i-ai dat primului şansa să te facă femeie) sau cea mai norocoasă femeie din lume (pentru că, măcar deocamdată, ai reuşit să îi păstrezi pe amîndoi)?
Sau amîndouă?
