ISTORIA IASIULUI

Imi place istoria. Imi place sa aflu cum, ce si de ce s-a intamplat. Si nu vorbesc doar de dezastre (desi recomand emisiunea Seconds from Disaster de pe National Geographic –si, daca vorbim de recomandari istorice, cartea Procesul de la Nurenberg, a „must read” pentru stilul in care spune povestea Europei in al doilea razboi mondial) ci si de istoria oraselor sau a persoanelor.

Am cautat un motiv sa introduc urmatorul „copy-paste”, iar sarbatorirea Micii Uniri e un motiv numai bun. Extrag din Ziarul de Iasi un articol mai vechi despre orasul celor 7 coline. Materialul este semnat Laurentiu Radvan, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza"

Pentru mine, cel putin, a fost o lectura neplicitisitoare.

Inceputurile Iasului: o incursiune in istoria timpurie a orasului

Acum 600 de ani pe locurile pe care astazi se ridica cladirile Iasilor, calatorul ce cobora dinspre Polonia spre Marea Neagra intilnea un tirgusor mic si prafuit, la capatul caruia se ridica o curte domneasca, cu aspect de cetatuie. Aceasta mica asezare, aflata la margine de codri, la o raspintie de drumuri, pe terasa unui deal ce domina valea mlastinoasa a Bahluiului, se va dezvolta pina la a deveni capitala Moldovei. In rindurile care urmeaza, ne propunem sa prezentam povestea inceputurilor Iasului. Vom lasa deoparte celebrele biserici si manastiri ale urbei si ne vom referi mai mult la oras si la orasenii sai, asa cum se prezentau pina la inceputul secolului al XIX-lea. Nu vom lasa deoparte controversele istoricilor legate de prima datare, de numele Iasului sau de functia initiala a asezarii.

Orice discutie privitoare la istoria Iasilor nu poate porni trecind cu vederea inceputurile sale. Orasul nu a aparut intimplator. Locul in care se afla a fost locuit din vechime, mai multe asezari umane fiind descoperite in aceasta zona, unele urme fiind din paleolitic.

Dintre dealurile din zona, oamenii au fost atrasi in mod special de unul, si anume de cel care domina dinspre nord valea riului Bahlui si se prelungea spre aceasta printr-o terasa cu o inclinare molcoma, dar mai accentuata in evul mediu decit vedem noi astazi. La marginea dinspre sud-est a acestei terase, s-a ridicat curtea domneasca.

Ce a fost intii: orasul sau curtea domneasca

Ca si in alte cazuri, istoricii au pareri impartite cind vine vorba de ce a fost aici mai intii, asezarea urbana sau curtea. Unii sustin ca prezenta unui oras in devenire ar fi determinat pe vechii voievozi sa instaleze aici o mica resedinta, in timp ce altii cred ca prezenta curtii ar fi dus la dezvoltarea in preajma a unui oras.

O asezare rurala exista aici cu siguranta cu mult timp inainte de ridicarea unei resedinte voievodale, insa instalarea acesteia din urma a dat un impuls decisiv urbanizarii. Ramine un mister ctitorul acestei curti, cu toate ca ipotezele nu lipsesc. Probabil, dupa cum crede prof. I. Caprosu in lucrarea Iasii vechilor zidiri (scrisa impreuna cu D. Badarau), este vorba de unul din voievozii sau boierii de dinainte de formarea tarii Moldovei. Domnii de mai apoi au refacut si extins curtea, ce a devenit una dintre cele mai importante din zona. Sapaturile arheologice, inclusiv cele ce se vor incepe cu ocazia constructiei complexului Palas, din imediata apropiere a vechii curti, pot confirma aceasta teorie.

Se pune fireasca intrebare: de ce s-ar fi construit o curte in acest loc? Pe linga faptul ca pozitia geografica era prielnica, izvoarele istorice arata ca aici s-a stabilit si o importanta rascruce de drumuri. Un mare drum comercial venea dinspre Polonia, dupa ce trecea prin Hotin, Dorohoi, Botosani si Hirlau si intra in oras, ca si astazi, prin Pacurari. Dinspre nord, mai venea un drum, ce patrundea pe la Sararie si care mergea de-a lungul Prutului spre stefanesti si Hotin.

Din Iasi se mergea spre sud pe doua cai. Negustorii puteau alege sa treaca Prutul pe la tutora spre Cetatea Alba sau sa mearga spre Vaslui si Galati traversind Codrii Iasilor, pe la Scinteia. Cel din urma drum cobora dinspre oras nu pe actuala strada Palat (fostul Pod al Spinzuratorilor, apoi al Gunoaielor), ci pe strada Sfintul Lazar de azi (Podul Lung). Pina la mijlocul secolului al XIX-lea, riul Bahlui curgea mult mai aproape de dealul pe care se afla orasul, de-a lungul sau fiind amenajate mai multe iazuri.

Prima atestare: 1395 sau 1408

Ample discutii s-au dus in jurul datei cind Iasii au fost mentionati pentru prima data. S-au vehiculat mai multi ani, printre care si 1395, ce este prezent pe o inscriptie din biserica armeana Sf. Maria, refacuta in 1803.

O buna parte din specialisti contesta validitatea acestei inscriptii, pentru ca armenii consemnau trecerea timpului dupa calendarul lor, ce incepe la anul 551 al calendarului gregorian. Desi inscriptia este probabil falsa, acest lucru nu inseamna ca armenii nu erau deja prezenti la Iasi la sfirsitul secolului al XIV-lea. Ei erau deja sositi si in alte orase ale Moldovei, unde au venit la chemarea domnilor ce aveau nevoie de mesteri si negustori specializati.

Toti istoricii sint de acord ca anul 1408, cind Iasii figureaza ca loc de taxare pentru negustorii polonezi carora Alexandru cel Bun le daduse un privilegiu comercial, reprezinta data cea mai sigura pentru prima pomenire a asezarii. Probabil la 1408, Iasii erau cel putin un tirg, loc de schimb al produselor venite pe drumurile tarii, altfel domnia nu ar fi stabilit
aici un punct vamal. Citeva decenii mai tirziu, in 1434, asezarea apare numita sub forma „tirgul Iasilor".

Cum arata Iasul la inceput

In primele sale doua secole de existenta certa (secolele XV-XVI), orasul a cunoscut o dezvoltare lenta. In perioada sa de inceput, orasul nu era foarte intins si nici populat peste masura. Vatra asezarii era in apropierea curtii domnesti, iar prima ulita mai importanta pornea de la poarta acesteia si mergea spre rasarit. Este vorba de Ulita Ruseasca, ce se continua cu Ulita Trapezeneasca (sau a „schimbatorilor de bani", actualele strazi Grigore Ureche si Grigore Ghica Voda), al caror vechi traseu a fost schimbat de constructiile din zona Teatrului Luceafarul de azi. Aici se afla piata orasului („dricul" tirgului), unde negustorii isi vindeau marfurile, dar si vama (linga biserica Sfintul Lazar).

Strainii au reprezentat un izvor permanent de populatie pentru oras, ca si o sursa de venituri pentru domnie. Pe linga romani, au venit aici armeni, unguri, polonezi, nemti sau rusi, grupati in functie de religie si ocupatie.

Armenii, sositi in a doua jumatate a secolului al XIV-lea, locuiau in mahalaua din jurul bisericii Sf. Maria de linga Hala Centrala de azi, zona care, in momentul asezarii lor aici, se afla la marginea orasului. Catolicii stateau in mahalaua din jurul bisericii catolice, tot la periferia orasului de atunci. Se pare ca se ocupau cu viticultura, caci toponime ca ticau, Copou sau Ciurchi, unde erau multe vii, au rezonanta maghiara. O a treia strada importanta apare acum, Podul Vechi (azi Costache Negri), ce ducea spre iesirea dinspre nord-est a orasului. Intre Ulita Ruseasca si Podul Vechi exista o alta strada, veche si ea, Sfinta Vineri (azi Anastasie Panu).

Reperele amintite arata intinderea destul de redusa a Iasilor in secolul al XV-lea. Orasul nu se mai putea intinde spre rasarit, deoarece era oprit de valea Cacainei (actualul bulevard Tudor Vladmirescu), al carei nume vine tocmai de la faptul ca aici se aruncau gunoaiele. Singurele spatii ramase disponibile se aflau spre nord si vest.

Iasul devine capitala

Un moment important in istoria Iasilor il reprezinta alegerea de catre domnie a curtii de aici ca principala resedinta domneasca a tarii. Pina la jumatatea veacului al XVI-lea, domnii au stat temporar in Iasi, ca si in Vaslui, Hirlau sau Husi. Se pare ca Stefan Rares a urmarit sa intareasca curtea de la Iasi, pe care o vedea ca o potentiala cetate, cu doi pircalabi in frunte.

In a doua sa domnie, Alexandru Lapusneanu decide sa se stabileasca aici, in defavoarea Sucevei, ce ramine resedinta secundara. Alegerea Iasilor ca resedinta principala confirma cresterea in importanta a orasului. Daca privim o harta a Moldovei medievale, observam ca Iasii sint situati aproximativ in centru, astfel ca, pentru o administrare mai eficienta a statului, domnia a preferat acest loc.

Decizia lui Lapusneanu nu face din asezarea de pe Bahlui capitala Moldovei, caci vreme de inca un secol asistam la un „duel" pentru intiietate intre Iasi si Suceava, din care invingator va iesi, inevitabil, cel dintii. Abia din momentul in care si mitropolitul tarii se muta la Iasi (1687) putem vorbi de acest oras ca fiind capitala Moldovei.

Statornicirea domnului in Iasi duce in mod firesc la stabilirea aici a tot mai multi boieri. Apare astfel o noua strada, dominata de casele boierilor, Ulita Mare, actualul Bulevard stefan cel Mare. Orasul capata o noua directie de dezvoltare, spre nord si vest, si ocupa treptat restul spatiului dintre capatul Ulitei Mari si Manastirea Golia. Marginea de nord va fi reprezentata de o noua strada, Ulita Hagioaiei (Bulevardul Independentei), dincolo de care se formeaza o mahala, ce urca pe pantele Copoului, Muntenimea. Iasii aveau acum doi poli comerciali, Tirgul Vechi sau de Jos, lateral de curte, si Tirgul Nou sau de Sus, de pe Ulita Hagioaiei. Alte piete mai mici se aflau in preajma celor doua, Tirgul lui Barnovschi, respectiv Tirgul Fainei (Tirgul Cucului, mai tirziu).

Extinderea orasului

Pe strazile orasului, pe linga romani si mai vechii armeni si unguri, s-au stabilit si alti straini, ca in orice oras medieval european. Sporeste numarul grecilor, dar vin si turci, polonezi, italieni, raguzani (provenind din Raguza, Dubrovnik-ul de astazi) si evrei.

Pina in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, cei din urma erau in numar mic, insa din momentul in care incep sa soseasca in numar mai mare, se stabilesc in mahalaua din Tirgul Fainii spre Cacaina, unde se aflau si principalele sinagogi. tiganii erau prezenti la marginea tirgului, bordeiele lor din Brosteni, aproape de intrarea in Iasi dinspre vama, impresionind neplacut pe calatori. Cu totul, in oras in secolul al XVII-lea nu erau mai mult de 4-5.000 de case si 20-25.000 de locuitori. Populatia creste in secolul urmator, insa cifre precise nu avem la dispozitie.

Faptul ca orasul incepe din a doua parte a secolului al XVII-lea si in secolele urmatoare sa urce lent spre Copou arata ca terasa pe care s-a format nucleul urban nu mai era suficienta. Cacaina limita extinderea spre rasarit, Bahluiul spre sud, in timp ce ripe adinci (Ripa Pevetoaiei si Ripa Galbena) margineau asezarea spre sud-vest. Copoul si strada sa centrala (Bulevardul Carol - Podul Verde) sint ocupate insa incet, orasul apropiindu-se de locul viitoarei Gradini Publice imediat dupa 1800.

Expansiunea Iasilor continua dincolo de hotarele sale naturale si spre rasarit si sud. Tatarasii devin mahala a orasului, iar in jurul manastirii Frumoasa se formeaza un nou cartier. In preajma sau sub controlul unor manastiri apar asa-numitele „tirgusoare", in realitate asezari gindite ca locuri de negot, cu regim administrativ si fiscal separat de oras. La marginea de nord, se afla tirgusorul Copou (de aici numele Tirgusorului de azi), alte doua fiind spre sud, tirgusoarele Socola si Nicolina.

Indeletnicirile orasenilor

Locuitorii din Iasi aveau ocupatii dintre cele mai diverse. Majoritatea erau negustori si mesteri, insa orasenii nu se fereau sa practice si agricultura. Printre mesteri intilnim arcari, caldarari, potcovari, sabieri, dar si pietrari, dogari, blidari, blanari, croitori sau cizmari.

Dupa specificul vremii, nu lipseau mestesuguri mai putin cunoscute astazi, precum cel al sahaidacarilor, ce confectionau tolbele de piele in care se puneau sagetile, cel al cepragarilor, ce faceau podoabe din matase, lina sau bumbac pentru vestmintele boierilor sau cel al poturarilor, ce confectionau nadragii pentru arnauti.

Putini stiu ca in Iasii evului mediu existau si multi berari. Chiar si Manastirea Galata avea instalatii de preparat bere. Paul de Alep ne spune ca lui Vasile Lupu ii placea berea: „de fiece data dupa ce golise mai multe pahare de vin, domnul mai bea un pocal de bere, caci aceasta era rece". Bere se dadea si bolnavilor, dupa cum aflam dintr-un act din 1799, in care o anume Tudora se obliga sa dea bere pacientilor de la Sfintul Spiridon. Femeile erau implicate si in facerea rachiului. Ion Neculce ne spune ca o tinara rachierita de pe Podul Vechi l-ar fi atras in mrejele ei pe batrinul domn Dumitrascu Cantacuzino.

In secolul al XVIII-lea, se inmulteste numarul cafegiilor si al cofetarilor, ce raspund dorintelor tot mai rafinate, dar si mai orientalizate ale boierilor si domnilor. In rindul mestesugurilor mai noi intra si ceasornicaria, practicata de obicei de straini, precum Petru neamtul sau francezii Gaspar Caillé si Jean Violier, ultimul numit „Ioan Violie" in documentele veacului al XVII-lea.

Primul orologiu din tarile Romane a fost cel instalat pe la 1638 de acelasi Vasile Lupu in turnul de la Trei Ierarhi. Domnii tarii aveau medic personal, care acorda consultatii si in oras, primind in schimb favoruri si bani.

Au existat si situatii cind medicii straini adusi de domni au dat gres, precum in 1753, cind diagnosticul gresit al lui Giuseppe Pisani a dus la moartea Doamnei Sultana a lui Constantin Racovita. Doctorul vinovat a sfirsit in lanturi, nefiind eliberat nici macar la insistentele ambasadorului Frantei la Istanbul sau ale electorului Saxoniei.

Razboaie si molime

In lunga sa istorie, orasul nu a fost scutit de nenorociri, caci atacurile si jafurile tatarilor sau ale altor neamuri, precum si incendiile si cutremurele au fost frecvente. O buna bucata de vreme, tatarii au fost o adevarata calamitate pentru Iasi. Uciderea tragica a lui Ion voda, in 1574, a fost urmata de un atac tatarasc, ce a devastat regiuni intregi si a ars majoritatea oraselor, motiv pentru care Petru schiopul, domnul ce a urmat la tron, a fost numit si „voda al cimpurilor".

Unul din cele mai dramatice momente pentru oras a fost distrugerea din 1650, cind cazacii si tatarii au atacat Moldova, raspunzind refuzului lui Vasile Lupu de a-si casatori fiica cu Timus Hmelnitchi. Miron Costin ne spune ca „au ars atunce tot orasu", curtea fiind abandonata de darabanii lasati de domn pentru paza. Singura salvare a locuitorilor erau Codrii Iasilor, din apropiere.

De obicei, astfel de atacuri erau urmate de perioade de foamete si saracie. In a doua domnie a lui Dumitrascu Cantacuzino, dupa citiva ani de razboaie, sint pomenite cazuri de canibalism, dupa cum ne spune tot Neculce: „era oameni tot lesinati si morti pe drumuri si pe uliti, cit sa minca om pe om". Din cind in cind bintuia ciuma, flagel de care spatiul romanesc nu a scapat decit in secolul al XIX-lea, care insa a adus holera. De obicei, cei atinsi de ciuma erau izolati in Codrul Iasilor, la schitul lui Tarita.

Pirlea voda

Expeditiile tatarilor, polonezilor sau cazacilor, dar si lipsa de organizare si neglijenta orasenilor duc deseori la incendii, ce au efecte devastatoare, in conditiile in care majoritatea cladirilor erau ridicate din lemn si erau o prada usoara pentru foc.

Dupa jaful si incendiul din 1650, orasul trece printr-un alt mare incendiu, provocat de polonezi in 1686. Oamenii se ascundeau prin manastiri, singurele locuri fortificate din oras, alaturi de curte, insa chiar si asa nu scapau de foc sau de pericolul robiei.

Un alt incendiu devastator a fost in 1723. Focul a izbucnit de la o casa din sus de biserica Sfintul Dumitru-Bals, de unde intr-un ceas s-a intins spre curte. Incendii de acest fel aveau loc in fiecare deceniu, uneori si mai des.

Marele incendiu din 1785 preface in scrum palatul principelui. Urmarit parca de foc, domnul de atunci, Alexandru Mavrocordat, zis si Pirlea voda, se va muta in mai multe rinduri. Mai intii, pleaca la resedinta mitropolitului, ce arde la putin timp, apoi la manastirea Galata, ale carei case egumenesti iau si ele foc, pentru ca in cele din urma sa ajunga la asa-numita „Curte din Sararie" (Casa Mavrocordat), unde s-a semnat pacea din 1792. Curtea Veche este abandonata, fiind darimata si refacuta in 1806 sub alta forma.

Iasul subteran

Incendiile frecvente au imprimat un anumit specific asezarii. Dupa ce focul le mistuia casele, chiar si orasenii mai instariti, dar si boierii, preferau sa isi refaca locuintele tot din lemn, pentru ca era mai ieftin si casa se ridica mai repede.

Daca la suprafata orasul aparea ca fiind din lemn, in subteran el era din piatra. Sub casele de lemn se aflau imense pivnite de piatra, unele intinse pe doua sau chiar trei niveluri. Orasenii au dat o folosinta acestor pivnite, in care se vi
ndea vin. Asa se explica si de ce aproape peste tot in centrul vechi al Iasilor de azi se descopera pivnite.

Din secolul al XVIII-lea, situatia cladirilor din oras incepe incetul cu incetul sa se schimbe, boierii ridicindu-si case din piatra si caramida. Orasenii mai saraci isi ridica in continuare case din nuiele acoperite cu stuf sau sindrila. Nici dughenile negustorilor, inghesuite la strada in front continuu, nu sint facute altfel.

In afara bisericilor, Iasii nu au cladiri mai vechi de veacul al XVIII-lea. Din acest secol dateaza mai multe cladiri civile, ce au suferit insa diverse transformari datorita distrugerilor si renovarilor, astfel incit nici una nu mai pastreaza infatisarea originala.

Cladirile care ne-au ramas

Cei cu mai putina stare isi ridicau case cu parter simplu, cu cerdac lung si deschis, sprijinit pe stilpi de lemn, aproape la nivelul solului. In schimb, marii boieri preferau case cu parter inalt, cu scara interioara si cu bolta de trasuri incorporata in constructie.

Ultimul element amintit este un specific al caselor nobile din Moldova, fiind prezent in Iasi la „Curtea din Sararie" (azi cladire in cadrul Liceului Mihai Eminescu), Casa Catargi (corpul H al Universitatii), dar si la palatul Roznovanu (azi Primaria). Boierii si boieroaicele nu mergeau prea mult pe jos, fapt vazut ca o rusine, si aveau pretentia de a urca in trasura direct din casa.

De altfel, nici cumparaturile nu si le faceau dindu-se jos din trasura, dupa cum cu ironie amintesc unii calatori straini. Mai mult, moda orientala introdusese obiceiul ca boierii importanti sa fie urcati tinuti de subsuori la sala principala de la curte, obicei extins apoi prin aducerea de la trasura in casa tot de subsuori.

O alta cladire veche a orasului se afla la maternitatea de pe strada Cuza-Voda. Constructia dateaza din 1745, dar forma ce o vedem azi se datoreaza lui Alexandru Ghica, care a cumparat-o pe cind era in ruina in 1849 si a modernizat-o. In zona Copoului, s-au ridicat dupa 1800 mai multe case boieresti, cunoscute astazi publicului larg dupa sediile de institutii, firme sau restaurante pe care le gazduiesc, dar mai putin dupa originea lor.

Sediul Junimii se afla in casa vistiernicului Dimitrie Ghica, in timp ce Casa Universitarilor este gazduita de cladirea ridicata inainte de 1800 pentru logofatul Neculae Canta si refacuta complet pe la 1840. Mai in centru, Filarmonica se afla in casa Alecu Bals, Starea Civila in casa Cantacuzino-Pascanu, iar „Universitatea Veche" (cea de la 1860, azi corp al Universitatii de Medicina) in fosta casa a lui Matei Cantacuzino, resedinta temporara a domnilor dupa 1795. Acestea sint doar citeva frinturi din istoria tumultuoasa a Iasilor, istorie ce ne rezerva inca multe surprize.

De unde vine numele orasului

Numele orasului Iasi reprezinta o alta sursa de controversa pentru istorici. Dintre teoriile fanteziste, unele pun originea numelui pe seama tribului iazigilor (populatie iraniana), altele cauta o origine slava, insa trei sint ipotezele demne de a fi luate in seama.

Prima deriva numele de la iasi, numire data alanilor (tot populatie iraniana) de rusi, iar o a doua leaga toponimul Iasi de un nume de persoana, de un anume Ias (derivat de la Ioan sau Iacob), intemeietorul sau stapinul asezarii, intr-o perioada greu de determinat.

Constantin Cihodaru, in Istoria orasului Iasi, avansa o alta teorie: numele de Iasi ar deriva din numele dat in evul mediu unei categorii de luptatori cu arcul. Indiferent ca e nume etnic sau cu origine ce deriva din numele de persoane, toponime cu aceasta denumire sint prezente in tot spatiul romanesc (in Arges, Gorj sau Brasov).

Pornind de la izvoarele pe care le avem la ora actuala, nici in aceasta privinta si nici in chestiunea inceputurilor orasului nu se pot da raspunsuri definitive.

Locurile temute ale Iasului

In apropierea portii principale a curtii domnesti, se afla un loc ce avea o faima trista, locul unde se faceau executiile. Oamenii din popor erau executati prin spinzurare, in timp ce in cazul boierilor se proceda la taierea capului, vazuta in epoca ca o pedeapsa mai nobila. Calatorii straini se aratau mirati sa vada spinzuratorile atit de aproape de palatul domnesc.

Ion Neculce scrie ca Mihai Racovita ar fi hotarit sa se instaleze patru furci linga curte, de care „in mai toate dzilele spinzura tilhari de picioare sau de susiori, cu capetele in gios cu pielea goala". In cadrul curtii se afla si temnita in care erau tinuti cei ce asteptau judecata, insa in anumite perioade aceasta s-a aflat in oras.

In secolul al XVII-lea, temnita era intr-o cladire din perimetrul gradinii din fata Mitropoliei de azi, iar la sfirsitul secolului urmator o gasim in zona intersectiei Bulevardului stefan cel Mare cu strada Palat. si aici se facea deosebire intre boieri si oamenii din popor, ce nu erau amestecati unii cu ceilalti.

Lula3D

Jocurile pe calculator sunt o parte esentiala a procesului de relaxare. Stiu ca o sa-mi sariti in cap ca-mi pierd timpul, ca-mi stric ochii, si probabil aveti dreptate, sunt mult mai multe lucruri care pot fi facute in cele cateva jumatati de ora cat apuc sa ma joc intr-o saptamana. Cu cativa ani in urma englezii facusera un studiu conform caruia jucatul in pauza de masa creste productivitatea muncii. Fluturand aceste descoperiri pe sub nasul oricui se leaga de ce fac in timpul meu liber, ma declar fan inrait al System Shock2-ului (nu, nu e jocul preferat, dar stiam ca nu va asteptati sa-l pun primul), Transport Tycoonului, Alpha Centaury/Alien Crosfire (cum ar spune cineva pe care o sa-l cunoasteti curand, "Civilisation, nOObilor") si altele, mai mult sau mai putin catalogate ca jafuri de catre expertu' familiei, Mihai. Jocul trebuie sa aiba ceva care sa te atraga. Am jucat prostiile prostiilor pentru ca aveau o poveste interesanta in spate, dupa cum am si umblat cu "degetul pe tragaci", pentru ca periodic ma satur de construit si ma apuc de aparat cu arma in mana. Candva, poate, o discutie mai larga despre preferintele mele in materie de jocuri (de cand ma chinui sa folosesc listurile alea de pe prima pagina, caci am niste jocuri/filme de care sunt chiar foarte mandru sa le promovez).
Pana atunci, motivul discutiei: cea mai cea cronica la un joc (simultan comica si neprofesionista) am gasit-o in revista Level, varianta on-line, a stat cativa ani, cred, pe site, pana s-au hotarat sa upgradeze sectiunea. Mi-a placut atat de mult incat am salvat-o. Se refera la o prostie de joc numita Lula 3D, in care o actrita porno (Luuuula) vrea sa toarne un film probabil incarcat de filozofie, dar descopera ca "actritele" au fost rapite. Tipa isi ia catzelul si pleaca sa le gaseasca. Grafica este ca in poza de mai sus, daca intelegeti termenii, ar trebui sa urmeze distractie. Felicitari redactorului din partea unui non-fan al Levelului!

Se dă următorul scenariu: „Nurlia Lula a trecut din patul cameramanului în scaunul regizorului. Adică din puţ în lac. Noul ei film, o dramă cu opt acte, se află în pericol. Eroinele, trei surori gemene cu un cod moral puternic (şi o Biblie sub pernă), au dispărut în toiul filmărilor”. Voi ce aţi scoate din el? Michael Moore, de exemplu, ar fi dat o lovitură cruntă republicanilor purişti cu noul lui documentar „Bending in Columbine”. Pavel Coruţ ne-ar fi demonstrat ştiinţific că tantra s-a născut la sat(ul dacic). Coelho, la rândul lui, ar fi făcut furori în rândul gospodinelor cu noul lui hit „Războinicul Lungimii”. Germanii, oameni previzibili, au dat perversului ce-i al perversului fără gust: un demi-pr0n nemţesc cu parfum de ’67 şi aspect de varză călită pe care doar un cioLAN afumat putea să-l consume. Şi au exterminat sistematic o colonie de centimetri cubi „roşii” care plănuiau să ocupe paşnic o insulă de ţesut spongios, unde urmau să răspândească mesajul hippie „Make LOVE ... something something !”
„Striptis in the night!!!”
Club de noapte. Lumină ca ziua. Capete blonde aplecate. Capete purpurii semeţe. Peste toate pluteşte spectrul Lulei. Şi, parcă prevestind ce va urma, un vânticel călduţ „iscat” de un basset antropofil. Gras ca Venus din Neolitic, dar înţelept ca Gânditorul de la Hamangia. Lumina se stinge, dorinţa se aprinde, prohabul de lumină se deschide, gura blondei se închide sfios şi, cu o ultimă suflare, trece în lumea celui drept. Pe scenă, Lula, intrată într-o transă şamanică, execută un ritual străvechi de înviere a morţilor. Lângă o bară phallică şutită de la căluşari. Un pas greşit (al scenaristului) şi zborul unui sutien ce ascundea (pe bună dreptate) o pereche de sâni dodecaetrici marca Milka transformă dansul într-un vechi ritual indian. Dansul Ploii. De râsete. Basset-ul nu râde. El s-a prins că nu e de râs. Priveşte siderat formele geometrice şi scoate limba. Îşi aduce aminte de copilărie, de mesele zilnice şi de-un coteţ cu mă-sa în lanţ.
O pereche de chiloţei minusculi pluteşte încetişor spre podea. Scena se transformă subit într-o metaforă prea criptică pentru a fi înţeleasă de către îndobitociţii de Silent Hill şi Syberia. Basset-ul s-a prins încă o dată. Privirea lui spune: „Ciclul anotimpurilor, intelectuali de combinat siderurgic! Natura se pregăteşte de culcare, morunilor! Care dintre voi, vitelor încălţate, a fremătat în faţa perfecţiunii dumnezeieşti a unui fulg de nea? Lula e Mama Gheea, rinocerilor , şi, când ultima frunzuliţă trece în nefiinţă, este acoperită de o mantie albă, neprihănită, alteraţilor, în aşteptarea primăverii, când va renaşte într-o feerie de culori paradisiace şi sunete divine, hiene nocive! Nu meritaţi, imbecililor, un joc cu o asemenea încărcătură filosofică!”. Pentru a sublinia importanţa mesajului, înţeleptul căţelandru dezvirginează îndârjit piciorul unui grăsun nou venit. Lumea din bar se tăvăleşte pe jos de râs. Eu nu. Se întrezăreşte o parabolă despre comuniunea om-natură sau reconcilierea istorică dintre împărăţia animalelor şi regatul Omului şi mi-e frică să nu par prost. Sau obsedat.
S-a făcut din rahat bitch...
... şi am pocnit. După cum urmează. La sfaturile basset-ului Dusty, am privit dincolo. Mulţumită lui, dovada vie că adventure-ul n-a dat colţul a ajuns în posesia mea. Adevărul suprem mi s-a relevat sub forma unui DVD nemţesc tradus timp de şase luni în dulcele grai Şexpirian.
Aflaţi de la mine că un adventure adevărat, băi n00b-ilor, nu se bazează pe grafică. Nice graphics are for fags. Gamerii adevăraţi joacă Lula. Texturile şterse şi milioanele de bug-uri grafice au un scop bine determinat, neaveniţilor! Să vă ţină departe de un joc cu implicaţii atât de profunde încât minţile voastre atrofiate de rebuturile Lucasului şi de Anticristul Larry Lafferty nu le-ar putea cuprinde. A remarcat careva dintre voi aluziile grafice atât de fine încât o boare primăvăratecă poate părea un taur în călduri în faţa lor, sau aţi vânat doar aşa-zisele bug-uri? Sânii ăia uşor pătrăţoşi şi feţele imperceptibil de colţuroase sunt o trimitere clară la cubismul propovăduit de maestrul Picasso, uzinaşilor, nu sunt rezultatul unei nopţi de beţivăneală a modelatorilor. La fel, n-am nici cea mai mică speranţă că veţi înţelege de ce toate personajele feminine din conacul Lulei sunt identice, iar toate modelele suferă de crize groaznice de contorsionare specifice 3D/ului anilor 90. Vă zic eu: pornografia dezumanizează şi ne aduce pe toţi la acelaşi nivel. În faţa pr0n-ului suntem toţi la fel, indiferent de statutul social sau de culoarea şi textura pielii.
Mai mult ca sigur că minţile voastre consemnate în proverbiala cutie închisă (de) ermetic vor eticheta Lula 3D drept un joc pornografic. Aţi privit, băi, dincolo de textură? V-aţi uitat oare în abisul de dincolo de ziduri? Şi din abis s-a uitat cineva la voi? Nu s-a uitat nimeni, că sunteţi proşti şi lipsiţi de viziune. Vedeţi dacă sunteţi nihilişti şi-l credeţi pe ‘ăl de va zis că se vă va privi o dihanie de bug? La mine s-a uitat fundul venusian al Lulei. Şi o bucată de spate. Şi, chiar dacă de dincolo de graniţa faianţată mă privesc două tinere îndrăgostite şi un duş, mintea nu-mi zboară pe loc la Jenna Jameson, obsedaţilor, ci la minunata operă a poetei Sapho. Dar n-are rost. Voi o să rămâneţi priponiţi în minusculele voastre cutii.
Pr0nul copt şi omul bun
Deja mă enervez şi mi-e teamă că o să renunţ la orice urmă de bun simţ şi o să explodez într-o avalan
şă de sudălmi la adresa denigratorilor minunii Lula. Mai am totuşi atâta calm cât să vă pun în temă cu vreo două lucruşoare care în nici un caz n-ar trebui privite la fel de superficial ca un pr0n cu piraţi. Mitza, care mi-a fost alături o vreme (îi era ciudă că lui nu-i funcţionează), mi-a reproşat că Lula se deplasează inadmisibil de încet într-o o lume inadmisibil de mare. Eu l-am trimis la culcare, nu înainte de a-i băga în cap că mersul şovăielnic al tinerei doamne, precum şi încetineala crosului declanşat de tasta „şift” ne arată că o femeie, oricât de puternică ar fi (trăsătură subliniată de un sutien încăpător în care munţişorii Lulei adăpostesc o pădure de obiecte culese pe drum), are şi momentele ei de nesiguranţă când tânjeşte după atingerea bărbătească a unui mouse vânjos. Momente pe care le-ar putea rata dacă viteza e prea mare şi/sau nu se împiedică. Nu l-am atins. I-am vorbit apoi pe limba lui: „Cârnatule, un joc bun trebuie savurat ca un vin vechi, nu-i pentru orice beţivan grăbit. Ce s-ar întâmpla dacă Lula ar goni ca Flash? S-ar duce de râpă o experienţă intelectuală de zile mari şi ai rămâne la fel de prost cum te-a lăsat The Longest Journey!”. Nu mai era lângă mine să mă audă, aşa că-i transmit mesajul via revistă.
Altcineva s-a plâns de puzzle-urile prea simple pentru „questerii” dovediţi aşa ca noi. Asta e mâna distribuitorului, vă zic. Producătorii au încercat să ne împingă spre cărarea întortocheată aleasă de emirul lui Macedonski cu puzzle-uri ilogice, dar necesare pentru desăvârşirea sufletească. Dar distribuitorii iubitori de arginţi au pornit de la premisa că blondele sunt cum sunt şi ne-au jignit cu o serie de sarcini simple pe cât de retarde pe atât de iubite de gamerii cu caş la gură. Atât bun simţ au avut încât să nu elimine adevăratele teste de bărbăţie propuse de geniul creator al echipei de producţie.
Şi încă o chestie ... dacă o să vă aud că vă legaţi, fie şi cu un cuvinţel, de calitatea aşa zis îndoielnică a dialogurilor şi a voice acting-ului, vă trimit urgent în ... la o piesă de teatru experimental pe care eu şi prietenii mei din Groapă o punem în scenă în fiecare seară la Teatrul „La Ursuleţi” după recitalul extraordinar de muzică de petrecere al lui Nea Loţi, profesor de sport. Artă, băi, şi mesaje prea criptice pentru voi.
...pr0neşte nemţeşte
Lui Mitza nu i-a mers, semn că jocul îşi alege cu grijă omul şi nu funcţionează pe PC-ul oricărui cârnat care îşi scrie treaz articolele. La rândul vostru, n-o să-l jucaţi, în ciuda eforturilor mele de a vă convinge că avem în faţă o bijuterie a genului adventure şi nu o bombă imperialistă de doi bani. Aşa că nu-mi rămâne decât să recurg la argumentul suprem, aşa cu mi l-a relevat un clasic al Internetului: „I l0\/3 teh b00bi35!!! j00 r ll gh3y!!!!!11!!1”

2008

La multi ani, un an nou fericit plin de mai bine şi mult mai bine!!
Ştiu că au trecut aproape 10 zile de la Revelion, îmi pare că de mult m-am întors la muncă (deşi nu pot spune că mi-am rupt spinarea muncind); dar urările de bine nu strică niciodată (deci, La mulţi ani Cătălin, Cristina şi Bebe! Şi scuze că le primiţi aşa târziu). Sărbătorile mele încep la Iaşi, unde a fost Ajunul (brad, cadouri, colinde), urmat de o sesiune de şofat spre Suceava, si in aceeasi zi la Piatra, la mese de familie. Ceata, polei crunt, cauciucuri de vară, o foarte atipică primă zi de Craciun, dar plăcută şi "în familie" (Anca a suportat totul de pe scaunul din dreapta).
Vacanţă in Piatra, întors în Iaşi pentru nişte lucruri, iar Piatra pentru Rev. Intenţionat n-am vrut cabane sau ieşiri. Cred ca revelionul perfect ar fi fost câteva ore de artificii si 40 de ore de somn. (Sper ca) devine o traditie transformarea Piatra Neamtului intr-o feerie de lumini in preajma sarbatorilor, si tineam mortis la focul de artificii. In final am ajuns la o friptura in varf de munte, printre nameti si langa o cabanuta cu soba (si generator de curent electric :D). Faina idee, Cătă!
Mă bucur că am reuşit să aduc pe câţiva oameni la luminiţe şi artificii. Am ajuns şi la faimoasa partie încă neterminată, unde in lipsa saniei, am rupt saci si pungi dându-mă la vale. Dar dacă ar fi ceva pe care simt căa trebuie săa-l amintesc este o iesire dinainte de Crăciun cu câţiva din colegii mei de liceu, prima din multele pe care ar fi trebuit să le facem de mult (noroc de grupul din Bucureşti care a dat adunarea, că noi ăştia din Moldova...). N-am fost decat noi 8, în Gatsby (parterul teatrului, ambient de „select”, scaune numarate, aspect de inghesuit, preturi criminale si chelneri zapaciti si depasiti). dar macar am fost, am aflat cate ceva despre... nici nu mai stiu câţi ani de discuţii ocazionale pe mess. Aceleasi gen de poante, aceleasi feţe, si, exceptand niste burti pe ici pe colo, aceeasi oameni. Ma bucur ca am iesit, mă bucur că am fost doar noi, fara prietene-sotii-altii "dinafara cercului", imi pare rau ca doar la atat am putut ajunge, si pentru ca stiu ca o parte dintre voi urmaresc acest blog, primul gand de aici din 2008 se indreapta catre voi.
Un an mai bun tuturor!